(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

Poate că Fiul este slab în aceea că primeşte putere peste tot trupul. Şi într-adevăr, primirea puterii ar fi putut fi un semn de slăbiciune dacă El nu era capabil să dăruiască viaţă veşnică acelora pe care îi primeşte. Însă, chiar şi faptul de a primi este folosit în a dovedi inferioritatea naturii. S-ar fi putut spune că acesta este cazul, dacă Hristos nu ar fi fost cu adevărat Dumnezeu prin naştere, aşa cum este Cel Nenăscut. Dar, dacă primirea puterii semnifică nici mai mult nici mai puţin naşterea, prin care El a primit tot ceea ce avea, acel dar nu Îl înjoseşte pe Cel Născut pentru că Îl face în întregime și întru totul Dumnezeu. Cel Nenăscut L-a adus pe Dumnezeu Unul născut printr-o naştere desăvârșită a binecuvântării divine. Este atunci taina Tatălui de a fi autorul naşterii, dar nu este nici o inferiorizare a Fiului de a fi fost făcut imaginea perfectă a Născătorului Său prin naşterea adevărată.

Dăruirea puterii peste tot trupul ‒ şi această dăruire este făcută pentru ca viaţa veşnică să fie dată tuturor celor care au trup ‒ revendică paternitatea Dăruitorului şi divinitatea Primitorului. Pentru că a dărui înseamnă că Unul este Tatăl şi, în primirea puterii de a dărui viaţa veşnică, celălalt rămâne Dumnezeu Fiul. Prin urmare, toată puterea este naturală şi înnăscută Fiului lui Dumnezeu. Şi, deși este dăruită, aceasta nu Îl separă de Izvorul său. Pentru că ceea ce s-a dat este proprietatea Autorului său, anume, puterea de a dărui viaţă veşnică şi de a schimba ceea ce este supus stricăciunii în nestricăciune. Tatăl a dat totul; Fiul a primit totul.

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 9, 31, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)