„Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

„Voința omului de a veni la Hristos este prima treaptă a mântuirii. Mântuitorul invită sau cheamă la mântuire, dar nu forțează, El propune dar nu impune”, a spus Preafericirea Sa.

Lepădarea de sine este răstignirea egoismului

După acceptarea chemării, urmează lepădarea de sine. Patriarhul a explicat că „lepădarea de sine” este o expresie mai greu de înțeles și că ea a fost tradusă în limbile moderne ca „negare de sine”, iar unii au înțeles că este vorba de o „depersonalizare”.

„Nu este depersonalizare. «Lepădarea de sine» înseamnă lepădarea de un mod egoist de a gândi și de a viețui”, a spus Părintele Patriarh.

„Când cere ca omul să se lepede de sine, Mântuitorul cere de fapt ca omul să aibă în centrul vieții sale pe Dumnezeu și din această iubire să răspândească lumină în jurul său și să arate iubire darnică, nu posesivă, față de semeni”.

„Lepădarea de sine înseamnă răstignirea egoismului și dobândirea iubirii smerite și darnice sau milostive a lui Hristos. Înseamnă o înnoire spirituală, o înviere a sufletului”, a adăugat Preafericirea Sa.

Luarea crucii este transformarea suferinței în speranță

Treapta următoare după lepădarea de sine este „luarea crucii”.

Asumarea, luarea sau purtarea crucii are mai multe înțelesuri duhovnicești, a continuat Patriarhul Daniel în predica rostită la Paraclisul istoric al Reședinței Patriarhale.

„Asumarea crucii este lupta prin care omul transformă suferința sau neîmplinirile din viață în speranță. Omul aduce în fața lui Hristos orice greutate a vieții pentru ca să nu o poarte el singur”.

„Pentru unii, crucea poate să fie copilăria nefericită a orfanului care nu s-a putut bucura de iubirea părintească, pentru alții crucea poate fi o tinerețe zbuciumată cu multe lipsuri sau, pentru altcineva, crucea poate însemna o căsnicie nefericită. Pentru alții, crucea a fost o sărăcie permanentă, toată viața, pentru alții, o boală incurabilă pe care au purtat-o cu greu sau o situație grea de care au încercat să scape cu multă osteneală”.

„Totuși, pentru cei mai mulți creștini, crucea înseamnă efortul de a-și sfinți viața prin iubire smerită și milostivă. Aceasta este cea mai cuprinzătoare înțelegere a crucii”.

Cu toate acestea, „prin cruce a venit bucurie la toată lumea”, a amintit Patriarhul Daniel citând o cântare din slujba Utreniei și a afirmat că „cei ce poartă crucea vieții lor simt că Hristos îi ajută dacă ei cer acest ajutor și astfel crucea se transformă în bucuria învierii”.

„Crucea mai înseamnă și o luptă între un ideal propus și un rezultat limitat sau modest”, a explicat Patriarhul amintind cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc” (Romani 7:19), dar și „Toate le pot, cu Hristos care mă întărește” (Filipeni 4, 13).

„Deci, cu propriile noastre puteri nu putem purta crucea ca o scară către cer, însă, cu ajutorul lui Hristos, ea devine drum spre înviere”, a spus Părintele Patriarh.

„Cei care au trecut prin suferințe multe, prin necazuri și au simțit ajutorul lui Dumnezeu sunt biruitori pentru că au o cunoaștere a lui Dumnezeu nu din cărți, ci «din împrejurările concrete ale vieții», așa cum spunea Părintele Stăniloae, o cunoaștere cu multe eforturi, dar și cu bucurii neașteptate”.

„Mântuitorul, când cere ca fiecare să-și poarte crucea sa, de fapt, El ne cere ca fiecare să găsească un sens duhovnicesc suferinței sale și s-o transforme în speranță de mântuire”.

În acest sens, Patriarhul României a dat exemplu pe martiri, care în pofida suferințelor și durerilor mari au devenit „buni biruitori mucenici”, în sensul că „Duhul lui Hristos, al iubirii smerite și iertătoare a biruit prin ei împotriva duhului lumesc al violenței”.

Sursa: basilica.ro