În cuvântul de învăţătură rostit după citirea Pericopei Evanghelice, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a evidenţiat învăţăturile duhovniceşti ce se desprind din Evanghelia de astăzi care ne arată, în mod deosebit, harul sau puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „În primul rând, omul trebuie să caute mai întâi vindecarea sufletului de păcate şi apoi vindecarea trupului de boli trupeşti. În al doilea rând vedem că Hristos Domnul, deodată cu iertarea păcatelor pe care o dăruieşte omului bolnav care vine la El adus de alţii, îi dăruieşte şi harul înfierii zicându-i Fiule, iertate sunt păcatele tale. În al treilea rând vedem că Hristos Domnul când vindecă pe acest om suferind de multă vreme ţine seama şi de credinţa celor din jurul său, mai ales de credinţa celor care l-au adus la El. Ne spune Evanghelia despre el zicând: Şi văzând credinţa lor i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate sunt păcatele tale. Deci, aceste trei mari învăţături ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt o călăuză pentru înţelegerea Evangheliei de astăzi şi pentru viaţa noastră creştină”.

În continuare Preafericirea Sa a arătat că puterea de a ierta păcatele este şi o putere de vindecare a sufletului şi a trupului: „Înainte de a-l vindeca pe acesta, Hristos Domnul îi spune: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!, iar cei care au auzit aceste cuvinte au zis: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, decât numai Unul, Dumnezeu?. Însă Mântuitorul Iisus Hristos în mod voit a zis mai întâi: Iertate sunt păcatele tale, pentru a arăta că El este nu numai om, ci El este Dumnezeu-Omul şi, deci, are această putere de a ierta păcatele. Iar după Învierea Sa din morţi, Hristos Domnul dăruieşte şi ucenicilor Săi această putere de a ierta păcatele, zicând: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23). Puterea de a ierta păcatele este şi o putere de vindecare. În cazul omului paralizat din Evanghelie, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul acestuia, întrucât era bolnav din cauza păcatelor sale, iar după aceea, Hristos Domnul vindecă şi trupul când îi spune bolnavului iertat: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!”.

Evanghelia ne mai arată şi legătura dintre păcat şi boală: „Nu toate bolile sunt urmări ale păcatelor. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu ne bizui numai pe sănătatea noastră trupească, pe forţele proprii, ci, mai întâi, pe ajutorul Lui, înţelegând, astfel, mai bine că sănătatea este dar al lui Dumnezeu pentru om.  Dacă oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi deloc, nu s-ar mai smeri, ori s-ar crede nemuritori, sau, mai grav, ar uita că sănătatea este un dar de la Dumnezeu, pe care l-au primit, pe care trebuie să-l cultive şi pentru care trebuie să mulţumească lui Dumnezeu - Dăruitorul vieţii şi al sănătăţii, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”, cum se spune în slujbele Bisericii Ortodoxe. Sănătatea nu este ceva care ni se cuvine în mod obligatoriu şi nici nu dispunem de ea întru totul, după propria noastră voinţă, ci, în primul rând, sănătatea este, ca şi mântuirea, dar de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel pătimea de o boală grea şi s-a rugat de trei ori ca Dumnezeu să-l vindece. Răspunsul de la Dumnezeu a fost: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9). Boala Sfântului Apostol Pavel era o pedagogie divină ca el să nu se mândrească pentru multele daruri duhovniceşti pe care le-a primit de la Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan, Hristos Domnul ne arată că un om orb din naştere s-a născut aşa nu pentru că au păcătuit părinţii lui, nici pentru că el însuşi ar fi păcătuit, fiindcă nu putea să păcătuiască înainte de a se naşte, ci s-a născut orb printr-o tainică lucrare a lui Dumnezeu: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui nu au păcătuit, spune Mântuitorul,ci s-a născut orb ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu (Ioan 9, 3). Prin urmare, nu trebuie să judecăm prea repede pe alţii, considerând că orice boală este urmarea păcatului sau pedeapsă pentru păcate. Adesea, boala poate fi o tainică pedagogie divină, o chemare tăcută, dar presantă, la înduhovnicire, la smerenie, la înţelepciune, la ferirea omului de primejdii şi mai mari, mai precis, o chemare la căutarea mântuirii sufletului, dimpreună cu dorinţa de vindecare a trupului. Totuşi, există şi cazuri în care boala este în mod direct urmarea păcatului, cum este cazul slăbănogului din Evanghelia de azi”, a spus Preafericitul Părinte Daniel.

Patriarhul României a mai arătat că nu ştim ce păcate a săvârşit omul paralizat, dar vedem că Hristos Domnul, Duhovnicul şi Păstorul de suflete, păstrând taina vieţii ascunse a persoanei umane aflate în suferinţă, nu judecă pe omul păcătos înainte de a-l ajuta dacă acesta caută vindecarea sau mântuirea: „El spune celui bolnav doar atât: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale, nu spune care păcate, când, unde şi de ce au fost săvârşite. Aflăm doar că Mântuitorul - Duhovnic, vindecătorul de suflete, eliberează pe omul bolnav de un trecut întunecat şi apăsător, pentru a-i oferi un prezent nou, un nou început în viaţa sa. Iar când ridică pe cineva din păcat şi boală, Hristos - Duhovnicul nu-l umileşte prin reproşuri, ci El vindecă direct şi discret pe cel bolnav fără să-l judece şi fără să divulge păcatele acestuia, pentru a nu-i diminua demnitatea umană în faţa comunităţii din care face parte. Relaţia de părinte duhovnicesc şi fiu duhovnicesc, pe care o vedem în Evanghelia vindecării slăbănogului din Duminica a II-a din Postul Mare, ne îndeamnă la pocăinţă şi ridicare din boala păcatului, la vindecarea sufletului nostru de paralizia sau slăbănogirea lui, cauzată de păcatele pe care le-am făcut, cunoscute sau necunoscute altora, dar ştiute de noi înşine şi mai ales cunoscute de Dumnezeu Cel Sfânt şi Atotştiutor”.

Evanghelia ne mai arată că rugăciunea pentru alţii şi ajutorarea lor exprimă taina Bisericii-comuniune, a mai spus Preafericirea Sa, arătând în continuare că: „Evanghelia Duminicii a doua din Postul Mare ne arată că Hristos Domnul iartă păcatele şi îi dăruieşte vindecare bolnavului ţinând seama şi de credinţa celor care aduc la El pe omul păcătos şi bolnav. În Evanghelie se spune: Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!. Din aceasta vedem cât de mare şi de folositoare pentru noi este şi credinţa altora, nu numai credinţa noastră personală. Când credinţa noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este paralizat de păcat, de mare folos ne sunt nouă rugăciunea şi prezenţa celor care ne iubesc şi au credinţă mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă mai mare decât noi şi sănătate a sufletului mai bună decât a noastră. Aici vedem taina Bisericii. Aceşti patru oameni fără nume reprezintă Biserica slujitoare şi milostivă, care se roagă nu numai pentru cei prezenţi la rugăciunile ei, ci şi pentru toţi cei bolnavi, săraci, singuri, captivi sau deţinuţi, călători, pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor şi pentru pacea a toată lumea. Biserica se roagă pentru toţi cei care au nevoie de ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Aşadar, fiecare dintre noi trebuie să se roage nu numai pentru sănătatea sa, ci şi pentru sănătatea altora, mai ales pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Vedem cât de folositor este să aducem la casa în care Se află Hristos, adică la Biserica Sa, pe cei păcătoşi şi bolnavi, pe toţi cei ce au nevoie de iertarea păcatelor şi de vindecarea de boli!”.

Preafericitul Părinte Daniel a arătat îndemnul Pericopei Evanghelice la fapte de milostenie: „Evanghelia iubirii milostive a Mântuitorului Iisus Hristos ne îndeamnă ca, pe lângă rugăciune, post, pocăinţă şi spovedanie, să săvârşim şi fapte bune, să ajutăm pe cei bolnavi şi pe toţi care au nevoie de ajutorul nostru. De fapt, cei patru oameni care îl ajută pe slăbănogul din Evanghelia Duminicii a doua din Postul Mare simbolizează acum şi pe toţi medicii, asistenţii medicali, preoţii de caritate, părinţii, fraţii, prietenii, vecinii sau colegii care ajută pe cei bolnavi”.

Duminica a II-a din Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti se numeşte şi Duminica Sfântului Grigorie Palama. În continuare, Patriarhul României a vorbit despre personalitatea Sfântului Grigorie Palama, numindu-l teologul luminii necreate şi neapuse din Împărăţia lui Dumnezeu: „Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe. El a trăit la sfârşitul secolului al XIII-lea şi în prima parte a secolului al XIV-lea (1296-1359). El a trecut la Domnul în anul 1359, anul în care s-a întemeiat Mitropolia Ţării Româneşti. Sfântul Grigorie Palama s-a nevoit ca monah la Muntele Athos, în părţile unde se află astăzi Schitul românesc Prodromu, iar mai târziu, în anul 1347, a devenit arhiepiscop al Tesalonicului. El este teologul luminii necreate şi neapuse din Împărăţia lui Dumnezeu, învăţând că, dacă Dumnezeu voieşte, sfinţii pot pregusta şi vedea duhovniceşte această lumină sau slavă încă din viaţa pământească. Lumina aceasta s-a arătat şi Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la Schimbarea la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Biserica a rânduit ca în această a doua duminică din Postul Sfintelor Paşti să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama, pentru a ne arăta că dreapta credinţă, prăznuită cu solemnitate în Duminica Ortodoxiei, este credinţa prin care dobândim lumina neapusă şi viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. Numai dacă avem dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire, ne luminăm sufletul şi trupul, împărtăşindu-ne de harul dumnezeiesc sfinţitor şi mântuitor, pentru a dobândi slava cerească a Împărăţiei Preasfintei Treimi. Deci, Duminica a doua din Postul Mare este şi duminica luminii duhovniceşti necreate şi veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Lumina aceasta nevăzută cu ochii trupeşti este simbolizată în icoanele ortodoxe prin lumina din jurul capului sfinţilor, numită aureolă sau nimb. Sfântul Grigorie Palama arată în scrierile sale că această lumină nu vine de la soare, ci este lumina sau slava Preasfintei Treimi care luminează sufletul şi trupul omului unit cu Dumnezeu prin rugăciune. Această lumină necreată şi veşnică este harul Domnului nostru Iisus Hristos prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, ea este însăşi prezenţa lui Dumnezeu în oamenii sfinţi sau drept-credincioşi, smeriţi şi mult rugători”.

În încheierea cuvântului său, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mai arătat că rugăciunea şi pocăinţa înnoiesc haina de har a sufletului primită prin Botezul creştin: „Prin rugăciune, post şi pocăinţă, spovedanie şi iertarea păcatelor, oamenii se pot apropia de Dumnezeu, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi simt duhovniceşte cum se luminează sufletul şi viaţa lor. Omul care se roagă mult şi cu smerenie dobândeşte prin harul Sfântului Duh faţă luminoasă şi inimă curată, reînnoindu-şi astfel haina de lumină primită de la Botez. De aceea, timpul Sfântului şi Marelui Post nu este o perioadă de auto-înfometare sau de crispare voluntaristă, ci timp de curăţire de păcate şi patimi, de luminare, de creştere şi de îmbogăţire duhovnicească. În această perioadă de timp adunăm mai multă lumină în suflet, lumină din rugăciune, pocăinţă şi post, lumină din cuvintele Sfintelor Scripturi, lumină din harul Sfintelor Taine, lumină din citirea Vieţilor Sfinţilor pe care noi le citim cu bucurie şi lumină din faptele bune pe care le săvârşim. Astfel, hrănim sufletul nostru cu lumina cea netrecătoare din Împărăţia lui Dumnezeu, care este prezenţa harului Preasfintei Treimi în viaţa noastră”. (Sursa: basilica.ro)