Era unul din părinţi şi mânca de două ori pe săptămână şi ne-a spus nouă: În ziua în care vorbesc cu cineva, nu pot să-mi păzesc rânduiala postului, ca de obicei, ci sunt silit să dezleg. Şi am înţeles că păzirea limbii, nu numai că trezeşte mintea către Dumnezeu, ci şi lucrurilor celor văzute, care se lucrează cu trupul, ea le dă o mai mare putere în ascuns, ca să se săvârşească, şi le luminează spre lucrarea cea ascunsă, precum au zis Părinţii: că păzirea gurii trezeşte conştiinţa către Dumnezeu, dacă întru cunoştinţă tace oarecine. Sfântul acesta era foarte obişnuit să privegheze noaptea. Pentru că zice: în noaptea aceea, în care stau treaz până dimineaţa, după cântarea psalmilor mă odihnesc, iară după ce mă trezesc din somn, în ziua aceea mă fac ca un dus din lume şi gânduri pământeşti de fel nu intră în inima mea și nici nu am trebuinţă de pravilele cele rânduite. Şi toată ziua aceea o petrec în răpire.

 

Într-una din zile s-a întâmplat de am mâncat, că trecuseră patru zile, de când nu gustasem nimic, şi m-am sculat pentru slujba de seară, vrând să mănânc apoi. Şi m am oprit în curtea chiliei mele, când era încă soarele mult, şi începând o singură slavă, am fost răpit de slujba mea şi de atunci am rămas fără să ştiu unde sunt şi am stat aşa până ce în ziua următoare iarăşi a răsărit soarele si mi-am încălzit fața. Și atunci când soarele tot mai tare mă supăra şi-mi ardea faţa, s-a întors spre mine mintea mea; şi iată am văzut că era altă zi, şi m-am bucurat în Dumnezeu, că Harul Lui atât de mult se revarsă peste om şi de câtă mărime învredniceşte El pe cei ce aleargă după Dânsul. Că Lui i se cuvine cinstea si marea cuviinţă în vecii vecilor. AMIN.

 

 

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 38)