Pentru mine, beatitudinea și strălucirea afișate de lumea Occidentului au reprezentat vârful de lance al unei necontenite căutări de mai bine. Totul mă fascina: Fitzgerald cu inteligența și rafinamentul personajelor sale mondene, Hesse cu melodia unei culturi care nu-mi fusese nici pe departe accesibilă, Apusul, în genere, cu tot ce el avea, iar nouă ne era străin. Inclusiv catolicismul și protestantismul raționalist deveniseră tentante: păreau mai parfumate decât mireasma medievală a Ortodoxiei și a tradiției sale. De aceea, atunci când am avut posibilitatea de a pleca peste graniță, ca bursier în țara lui Hans, nu am ezitat nicio clipă. De abia așteptam să mă simt un om normal (căci statutul de estic mă complexa destul de mult) și să privesc lumea, nu neapărat de sus, ci măcar de la nivelul zero al demnității de european.

Visam cu ochii deschiși miracolul noii lumi în care mă pregăteam să intru. Și nu m-a dezamăgit… cel puțin, nu de la început. Totul era splendid în acel oraș din vest, ale cărui case înșirate ordonat și boem, ale căror grădini pline de flori mă făceau să mă cred un tânăr Werther pe cale să-mi uit suferințele. Mă simțeam un copil sălbatic adus în lumea nouă spre a o contempla, spre a pipăi aievea civilizația și minunile ei.

Seara de Ajun, pe Breslauer Straβe

…Mi-e frig. Mă îndrept îngândurat, dar în același timp nerăbdător, spre Augustus Platz, pentru a vedea cu proprii-mi ochi minunile Sărbătorilor din deloc anonimul oraș german. Sunt sigur că voi exclama de uimire la fiecare pas, așa cum am reacționat atunci când am asistat la inaugurarea târgului de Crăciun, undeva prin noiembrie.

Cotesc pe Breslauer Straβe, de unde ar trebui deja să zăresc spectacolul de lumini închipuit. Mai fac câțiva pași și… stupoare! Nimic neobișnuit, în afara unui întuneric sinistru. În afara câtorva domni grizonați, eleganți, însoțiți de soțiile lor la fel de bine aranjate, care ieșeau grăbiți fie de la Operă, fie din Thomas Kirche, unde ascultaseră tradiționalul concert de orgă și care, grăbiți, dispăreau repede în taxiurile înșiruite din vreme. Niciun om nu mai colora peisajul de pe acum deprimant. Mă cufund în gânduri, întorcându-mă dezamăgit spre casă și încercând să descopăr încă sărbătoarea prin ferestrele caselor cu obloane colorate, închise, ca ochii adormiți ai unor nobili încărunțiți de veacuri. În zadar. Nu mai țin bine minte trăsăturile, temperamental personajelor lui Joyce, însă, nu știu de ce, monotonia străzilor de secol XIX, în fantomaticul și cețosul Dublin, începe să-mi dicteze starea de spirit al acestei seri de Ajun. Mă simt singur și rătăcit în această lume a ei, pe care, în „îngustimea” specific de balcanic, nu pot s-o rezonez. Imagini și trăiri din anii mei de mult trecuți mă cotropesc, mă ridică din angoasa-mi hulpavă: pâinea rumenă și moale, proaspăt scoasă din cuptorul bunicii și „vopsită” bine cu ou, entuziasmul meu la venirea primilor copii ce ne vesteau Nașterea Mântuitorului, prima colindă cântată la fereastra mătușii Margalina, nerăbdarea cu care așteptam părintele să vină cu icoană… Toate astea au fost atât de demult, dar îmi sunt încă atât de vii în inimă!

Seara ajunului, în Bucovina

Încercând să-mi alung nostalgiile, un alt tablou îmi îneacă instantaneu ochii: seara Ajunului, alături de părintele de la noi, într-un sat bucovinean, care-și primește preotul să-i sfințească după obicei casele cu atâta nerăbdare, încât copiii aleargă de cu zori și până seara pe ulițele lui pentru a afla „când vine și la noi”...

... Suntem obosiți de-atâta drum. Toată ziua am bătut cărările pline de omăt, ca nimeni să nu fie lipsit de binecuvântarea închinării la icoana Nașterii. Bătrânul căruțaș, ce se învoise cu bucurie să ne însoțească în epopeea anuală a zilei de ajun, stă înfofolit în cojocu-i mițos pe scândurica saniei, iar mustățile-i prinseseră deja promoroacă. E încă post, iar țuica fiartă, ce tare bine i-ar mai prinde acum, trebuie încă să aștepte. Așa e lăsat și acolo, în îndepărtatul sat de sub umbra Putnei, nimeni nu îndrăznea să calce porunca sfântă a Bisericii.

Zăpada ni se prinsese de cizme care, oricât ar fi fost de înalte, capitulaseră necondiționat belșugului de omăt prin care trebuia să călcăm vârtos. Pentru mine, proaspăt intrat la seminar, se întrevedeau pe frunte primele boabe de sudoare, dar părintele era neînduplecat: „până-n seară trebuie, vrei-nu vrei, să terminăm”. Prindeam curaj și ne avântam spre casele cu coșuri fumegânde, care, în ciuda frigului tocmai bun de crăpat pietrele, așteptau cu ușile larg deschise.

Nepoți zgribuliți pe cuptor, copii cu ochii iscoditori ce-și făceau frumos cruce înaintea icoanei pe care o sărutau sfios, bătrâni cu capul plecat și nins de vremi, bărbați ageri și mereu preocupați să-și rânduiască cum se cuvine familia în fața părintelui, mame cu obraji rumeni de la căldura focului de sub plită, unde părintele punea neapărat două bobițe de tămâie, toate acestea cântau pe corzile slăbite ale ființei mele, într-o cheie negândită încă de suflet străin.

„Vă mulțămim c-ați venit, părinte! Tare v-am mai așteptat!”

Melodia aceasta, pe care doar puritatea lui Ciprian Porumbescu, crescut în Țara fagilor cărunți,  a încercat s-o cuprindă aievea, cântă necontenit, spre o notă mai înaltă: ultima casă din sat, acolo unde săniuța noastră cu veseli zurgălăi cu greu a reușit să ajungă. De mult apusese soarele, iar ninsoarea nu mai contenea. Ajunserăm, pănă la urmă, la finele unei zile apoteotice. Portița veche de brad, ce ne chema nerăbdătoare să pășim pe cărarea bine măturată, ne aștepta larg deschisă. Pășim încet, în melodie de tropar, spre tinda călduroasă a bătrânei case locuite de moș Vasile.

Nu-l cunoșteam. Probabil nu obișnuia să bată, așa ca mine, ulițele satului degeaba. M-a impresionat pe dată. Chipul bland, dar ferm, brăzdat de greutatea anilor, ascunde doi ochi de un albastru cald, sub care se întinde lin, ca zăpada pe o crenguță de brad, o mustață stufoasă și mândră.E calm.  De un calm care te copleșește. O pace de pusnic, deși în casa moșului au crescut, la rândul lor, trei suflete de copii.

Cu capul descoperit, cu lumânarea aprinsă în mână, bărbatul stă drept, nemișcat, așteptând clipa în care părintele-l va binecuvânta. Întinde cu grijă fuiorul de cânepă curată pe mâna preotului, își face cruce cu neprefăcută evlavie și sărută icoana în care Maica Sfântă privește cu dragoste la Pruncul ce se cheamă Împărat al Veacurilor.Când Moș Vasile își ridică privirea, o lacrimă fugară îi scaldă ochii: „Vă mulțămim c-ați venit, părinte! Tare v-am mai așteptat!” Și începe a-i spune păsul.

Nu se cuvine a asculta, așa că intru în odaia de lângă, bătrână și călduroasă, în care, pe masa de sub fereastră, stau merele și nucile alese cu grijă pentru a fi dăruite copiilor și Biblia mare, roasă de ani, singura sa mângâiere. Arunc o privire de-a lungul cămăruței: un cuptor mare, pe care stă lungită o pisică somnoroasă, o laviță de-o vârstă cu casa, o scoarță curată, împodobită cu flori și o căldare cu apă. Aceasta era toată bogăția moșului, peste care, ca un nestemat de mult preț, stă icoana Maicii Domnului cu Pruncul, împodobită cu busuioc. Am fost în multe locuințe și palate pline de strălucire, dar nimic nu mi s-a părut vreodată mai frumos decât această odăiță veche, în care călcam direct pe lutul bine bătătorit și cuminte. Plecăm din ograda moșului cu atâta pace în suflet, încât ni se pare că zburăm pe deasupra troienelor așezate de acum binișor…

„Fetița mea va merge cândva să colinde! Acasă!”

…Pe Breslauer Straβe zăpada fusese de mult înlăturată de utilajele primăriei. Omătul nu apucase, așadar, să mi se prindă pe bocanci. Intru îngândurat în apartament. Soția mea, lângă brăduț, încearcă să surprindă bucuroasă primul gângurit al fiicei noastre de numai câteva luni.

Mă uit pe fereastră și ascult. Aș vrea ca, în această seară, urechea mea să audă măcar un „Stille Nacht” pierdut. În clipa asta, mai hotărât ca niciodată, îmi promit: „Fetița mea va merge cândva să colinde! Acasă!”

În spatele geamului de termopan, Breslauer Straβe, cu lumea ei, se întinde la nesfârșit, fără punct și fără virgulă, ca o proză de Garcia Marquez.

Și dintr-o dată mi se face atât de frig…