Pentru cine urmărește din istoria apropiată poezia românească numele lui Adrian Alui Gheorghe ține de freatismul fără egal al acestei forme de rezistență literară. Care încă mântuie literele și lumea: poezia. Un volum nou, Comunitatea artistică (Junimea, Iași, 2020, 170 pg. – din care 167 poezie, ar spune editorul...) din remarcabila Colecție Cantos mi-a bucurat zilele acestea sufletul.

După ce i-am aflat Poemele în alb-negru (1987) – ce vremuri, stăteam la coadă pentru cărți de poezie – Adrian Alui Gheorghe mi-a devenit un prieten al căutării de sens, fără a bănui vreodată că Dumnezeu ne va rândui Întâlnirea și Prietenia. Au urmat volume de poezie ori frenetică alcătuire de text izbăvită din gândul unui om  care mi-a dat mereu senzația unei gărzi ridicate. Când în 2001 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Îngerul căzut  iar în 2014 pentru romanul Laika era de mult pe lista mea de lectură bucuroasă. Apoi l-am descoperit în memoria lui Aurel Dumitrașcu fără a ști că undeva, în 2014, la Editura Charmides a fost publicat volumul Frig. Sau despre cum poezia ne-a furat moartea. Epistolar (1978-1990) (prefață de Irinel Antoniu, fișe de dicționar Vasile Spiridon, 517 pg). Dinte volumele sale, cele de poezii mă încântă. Un cantos baritonal – poate și pentru că-i aud vocea – destins și ironic-ludic pe alocuri fac din ele un soi de joacă a apelor din adânc. Volumul acesta nu-l dezminte.

Cuprinderea sa ține în sine șase linii de forță: I. Fericirile (pp. 5-66); II. Sfântul (pp.69-76); III. Mc’poezie (pp.77- 117); IV. Comedia literaturii. Reloaded (pp.121-139); V. Ultimele dorințe ale condamnaților la moarte (pp. 143-157); Obsidianul negru (pp. 161-167).  Inegale ca întindere. Senzația este însă că fiecare text nou câștigă de fiecare în forță de evocare, în cromatica vieții expuse retinei unei gândiri poetice rodate și care a evitat eroziunea în timp. Nici un text nu pare că poartă aceeași semnătură – deși asta este una dintre caracteristicile autorului – și dese ori mi-am imaginat că lipsa sa din peisajul ce tocmai ni-l descrie (sunt câteva texte despre cultura/acultura română- în sensul politicii culturale stricto senso – de mare frenezie a imaginii) ne-ar fi costat luciditatea celor câteva clipe de autentic. Efortul de a împărți cu noi viața (Gata – e poemul meu preferat), jocul cu moartea perfectă (Fericirile ca o carte de recitire a Evangheliei), năucitoarea afirmație dinaintea mormântului ce i-l oferă municipalitatea (Mormântul meu e gol. Am înviat demult) ori penelul bizantin zădărind în culorile icoanei Sfântului (i-aș zice Erminia Duhului poetului plutind pe deasupra cuvintelor) nu se anulează de ritmul hermeneutic din Mc’poezii – citiți înainte să trageți concluzii. Ultimele două părți – poem despre ultimele dorințe ale condamnaților la moarte și despre Obsidianul negru de la Dalnegorsk sunt șueta poetului cu irealitatea ca fapt divers. Hâtrul Alui Gheorghe se întâlnește dese ori cu lipsa de aer a cerebralului cotidian. Și se joacă.

Nu pot încheia înainte de a consemna prezența în volum a unui minunat halou de aducere aminte: 21 noiembrie 2015. Câte ceva despre vizita lui Aurel Dumitrașcu când împlinea 60 de ani – poem dorință, poem regret, poem așteptare. Cu impresionant de simple și curate versuri: tot despre moarte vorbiți? Mă întreabă/ tot, îi răspund/ moarte e tot ce rămâne în urmă, îmi spune. O scenă despre întâlniri la Înviere care merită reținută. Pentru iubitorii de poezie, volumul este o desfătare. Un început de redescoperire a scrisului pentru cei care iubesc scrisul. Un lung, foarte lung poem tăcut, pentru cei care iubesc tăcerea.

Sursa: tribuna.ro