Mii de femei din toată lumea luptă cu înverşunare pentru „dreptul” lor la avort, iar alte mii de femei ies plângând din maternităţi pentru că şi-au pierdut copilul mult dorit. În timp ce unele consideră o pacoste şi o ameninţare copilul pe care îl poartă în pântece, celelalte şi-ar da viaţa pentru a o salva pe a copilului nenăscut. Avortul ia o viaţă, iar mamele care trec printr-o asemenea experienţă şi nu manifestă nici un regret, probabil că nu acordă suficientă atenţie sufletului lor. Foarte des auzim expresia „avortul o face pe femeie mamă a unui copil mort”. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul pierderii unei sarcini. Doar că mama trece nu doar printr-o durere fizică, ci, simultan, şi printr-o durere sufletească foarte mare. În final, însă, ambele situaţii îşi au o singură rezolvare: credinţa în Dumnezeu.

Pe cât de mare e bucuria unui copil, înzecită e durerea morţii lui

Adina are 31 de ani şi, trecând prin trauma pierderii unei sarcini, chiar dacă mai are trei copii care să-i bucure zilele, recunoaşte că nimeni nu va înlocui copilul acela, pe care l-a dorit şi l-a iubit din prima clipă. Dar vom lăsa cuvintele ei să explice durerea prin care a trecut şi care încă o mai afectează: „Se zice că maternitatea e un dar pe care nu-l merităm întotdeauna… şi totusi părea ceva atât de natural, de normal. După două sarcini mai mult decat uşoare (fără greţuri, fără picioare umflate, fără pofte nebune la miezul nopţii) şi naşterile şi mai uşoare, mi se părea normală starea mea. Cei doi băieţi minunaţi pe care îi aveam erau la şcoală deja şi părea normal să mai apară un sufleţel printre noi când am rămas gravidă. Câtă bucurie, câtă nerăbdare în a anunţa pe toată lumea!

Cât de drăgălaşi mi se păreau cei mari când păstrau câte o bomboană şi pentru „iedul cel mic” – cum îi spuneau ei. Câte întrebări din partea lor: de unde vin copiii? De ce stau în burtică? Ce mănâncă acolo? Mă aude? Pot să pun mâna să-l mângâi? Cum iese de acolo?  Şi tot atât de multe zâmbete şi răspunsuri din partea noastră, a părinţilor. Până într-o zi, o zi pe cât de senină şi călduroasă, pe atât de înnorată şi zbuciumată pentru mine.

Aveam 13 săptămâni şi jumătate de sarcină, teoretic scăpasem de perioada cu riscuri. Pe la prânz am început să mă simt agitată, dar şi obosită... o stare ciudată pe care nu mi-o explicam. Am încercat să adorm un pic, în speranţa că o să-mi treacă. După 10 minute în pat am simţit o durere ca un junghi şi am sărit… m-am dus la baie şi am văzut câteva firişoare de sânge. După experienţa celor două sarcini perfecte, am crezut că e vorba de sângerarea ce are loc la nidarea sarcinii, la fixarea ei. M-am dus înapoi în pat şi am stat, dar parcă în aşteptare… aşteptam ceva, fără să ştiu ce… după încă jumătate de oră începusem să am un fel de crampe menstruale şi avem câteva pete mai mari de sânge. Abia atunci am realizat că s-ar putea să-mi pierd copilul, că s-ar putea să nu-i văd faţa, să nu-l strâng în braţe…

„În momentul acel am simţit că nu mai respir, îmi doream să nu mai respir...”

Am început să-mi sun doctoriţa, dar era sâmbătă şi nu mi-a răspuns nici la al 6-lea apel. Eram deja în maşină cu soţul şi copiii când i-am trimis un mesaj, să sune cât mai repede cupă ce avea să-l citească, dar nimic. Pe drum simţeam deja cum curge din ce în ce mai mult sânge şi ştiam că odată cu el iese din mine şi pruncul pe care nu-l voi simţi zbătându-se în burtica mea şi nici nu-l voi auzi spunând „mama” şi „tata”. Durerile contracţiilor pe care le simţeam erau mici în comparaţie cu cele din sufletul meu. Copiii mă întrebau de ce mergem la spital, de ce se grăbeşte tata, de ce plâng?! Nu putem spune nimic. Mi s-a părut că trec ore până am ajuns la spital, deşi erau doar 15 minute. Am intrat tremurând la ghişeul principal şi am început să-i explic doamnei de acolo ce mi s-a întâmplat… m-a oprit şi mi-a spus să mă duc în capătul holului, că acolo e Urgenţa. Mă uitam stupefiată la cât de calma şi indiferentă era, iar eu de-abia mai stăteam în picioare de durere. Am plecat spre uşa indicată şi am intrat. Am început iar să-mi spun povestea grabită, în gândul meu speram că o sa vină un doctor să-mi facă o perfuzie şi să se oprească tot şi să fie totul bine. În loc de asta, m-a aşezat pe un scaun cu rotile şi a început să scrie fişa de internare: nume, prenume, vârsta, domiciliu, medic de familie, medic ginecolog, a câta sarcină, probleme medicale, tratamente…după 15-20 de minute am plecat cu tot cu scaun şi cu o infirmieră la etaj. Aici am ajuns într-o sală, m-au urcat pe masă şi o doamnă doctor, după ce m-a controlat, mi-a spus sec: „Aaa, dar aţi eliminat tot…eu nici nu am ce curăţi..” În momentul acela am simţit că nu mai respir, îmi doream să nu mai respir. Am început să plâng fără să ma pot controla, în hohote, în timp ce doctoriţa vorbea cu asistentele. Nu înţelegeam ce zic, nu le auzeam... auzeam doar nişte chestii de metal cum cad în nişte tăvi şi în acelaşi timp auzeam bătăile inimioarei pe care le auzisem la ecograf cu 6 zile în urmă. Ce s-a întâmplat şi de ce? De ce mie?

Printre sughiţuri de plâns, am auzit-o pe doctoriţă: „E prima sarcina?” „Nu, a treia.” „Şi mai aveţi copii?” „Da, doi.” „Şi atunci de ce plângeţi?”

Atunci am început să plâng şi mai tare… cum să-i explic că el nu era un „accident”, un copil neplanificat, cum se spune în zilele noastre; era un copil dorit, iubit din prima clipă, aşteptat, o Sofia sau un Luca. Ele tot întrebau de ceilalţi copii ai mei, iar eu mă gândeam ce o să le spun când o să mă întorc acasă, ce am facut cu bebeluşul lor? După încă o criză de plâns, timp în care doctoriţa mă curăţa cu nişte chestii de metal reci care parcă mă zgâriau pe dinăuntru, mi-a spus sec: „dacă nu te opreşti o să-ti fac nişte calmante”. Nu vroiam să mă drogheze, aşa că am încercat să mă opresc, deşi prin faţa ochilor îmi treceau numai imagini văzute pe internet ale pruncilor avortaţi…  Am fost dusă apoi într-un salon. Cruzimea situaţiei: era un salon cu viitoare mămici care aveau ameninţare de avort şi stăteau în spital pentru tratament; ele erau gravide şi cândva, aveau să-şi ţină pruncii în braţe. Culmea cruzimii: salonul meu era deasupra sălii de naştere şi tocmai după ce m-am aşezat în pat, a început o naştere: am auzit ţipetele femeii în timpul durerilor şi, după câteva secunde de linişte, un plâns firav al bebeluşului. Mi-am dorit atunci să fi murit, deşi ştiu că e păcat, dar nu mai puteam îndura.

M-am dus la cabinetul doctoriţei şi i-am cerut să-mi facă externarea. Probabil păream nebună, dar i-am explicat că nu pot sta aşa şi că risc să-mi pierd minţile dacă mai stau. M-a înţeles, mi-a făcut externarea şi mi-a spus cu glas stins: „Sigur o să mai rămâneţi gravidă, nu vă faceţi griji.” La fel de stins, i-am spus că nici 10 copii n-o să-l înlocuiască pe cel pierdut.

Deşi între timp am mai născut un copil, din când în când îmi dau seama că ar fi trebuit să am 4 copii în jurul mesei… şi atunci iar mi se umezesc ochii şi simt o durere în piept. Mă întreb dacă ar fi fost fetiţă sau băiat, blond sau brunet, cu ochi albaştri sau căprui. Şi mă mai întreb ceva: sufletul lui unde e?! Eu cred într-un Dumnezeu blând şi bun şi iubitor, care se milostiveşte de pruncii nenăscuţi şi îi primeşte în Rai.”