Iată, adormind Cuviosul Părintele nostru, iar nevoitorul şi mult-pătimitorul lui trup cu laudele cele de cuviinţă în mormân­tul cel de mult-preţ punându-se, Dometie, ucenicul Marelui şi Marele cu adevărat, ca cel ce era şi următor cu de-amănuntul vieţii lui, slujind sfântului de peste cincizeci de ani, nu s-a depărtat de loc, ci petrecea lângă mor­mânt, de atunci şi până în a şasea zi a adormi­rii, judecând că nu este lui cu putinţă a trăi de aici înainte, nici această lumină neputând-o suferi cu totul fără vederea lui. Iar sosind a şaptea zi, s-a arătat lui noaptea Eftimie, lu­minat la faţă: „Vino, zicea, de te îndulceşte de slava cea gătită ţie! Că, iată, zice, ne-a dă­ruit Dumnezeu a ne fi [unul altuia] de obşte şi de aici şi împreună-petrecerea". Venind Dometie la slujba bisericii, a vestit acestea fraţilor şi, aşa întru bucurie, şi el, întru nădej­dea bunătăţilor ce vor să fie, a părăsit viaţa.

(Everghetinosul, Vol. I-II, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 64-65)