Erau doi frați călugări, care, de multă vreme, viețuiau cu dragoste împreună, amândoi la un loc. Iar vrăjmaşul diavol, pizmuind traiul lor cel bun, a vrut să-i despartă pe ei, unul de altul. Deci, a făcut între ei o pricină ca aceasta: fratele cel mic a aprins lumânarea şi a pus-o pe ea la locul ei, iar diavolul, făcând pacoste, a prăvălit lumânarea jos şi s-a stins. Ci fratele cel mai mare, mâniindu-se foarte din aceasta, a lovit cu patimă pe fratele său cu palma peste obraz, iar acesta, cu smerenie, s-a închinat lui până la pământ, zicând: „Iartă-mă frate, că te-am supărat, ci aşteaptă puțintel şi iar o voi aprinde”. Dar puterea lui Dumnezeu a pedepsit pe acel diavol până ce s-a făcut ziuă. Iar dacă s-a făcut ziuă, a mers acel diavol în capiştea idolească şi se jeluia mai marelui său, spunându-i lui toată întâmplarea ce a vrut să facă şi ce a făcut acelor călugări şi cum s-a smerit călugărul cel mai mic, celui mai mare şi cum, pentru smerenia aceluia, puterea lui Dumnezeu l-a pedepsit pe el, până la ziuă. Acestea spunându-le, diavolul se jeluia stăpânului său în capiştea idolească, iar slujitorul cel idolesc, întâmplându-se atunci acolo în capişte, a auzit cele ce se jeluia acel drac şi se mira de neputința lor. Deci, smerindu-se în inima lui, s-a dus la o mănăstire şi s-a făcut călugăr iscusit şi smerit şi spunea fraților, zicând: „Smerenia risipeşte puterea vrăjmaşului, că eu am auzit dracii grăind şi vorbind între dânşii şi zicând: De vom face tulburare şi vrajbă între călugări şi de se va întoarce unul dintrînşii şi, smerindu-se, se va închina fratelui său, atunci acela toată puterea noastră risipeşte”.

Aceasta auzind noi, fraților, că ne silim să câştigăm smerenia, care risipeşte puterea diavolului, şi aşa, Dumnezeul păcii va fi cu noi şi ne va feri pe noi de tot lațul vrăjmaşului.

 

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, Bacău, p. 92)