În zilele lui Mauriciu împăratul (582—602), a fost un oarecare tâlhar din părţile Traciei, cu totul sălbatic şi cumplit şi era în aşa fel, că mulţi nu l-au putut prinde pe el. Deci, auzind de aceasta, împăratul a trimis la dânsul crucea sa, zicându-i: „Nu te teme!". Iar tâlharul, văzând cinstita cruce şi crezând cuvântul împăratului, a venit şi a căzut la picioarele împăratului, mărturisindu-se. Iar împăratul, cu bucurie, l-a primit şi l-a iertat. Apoi, trecând puţine zile, a căzut în boală şi zăcea în casa de oaspeţi şi, adormind, a văzut înfricoşătoarea judecată. Şi, trezindu-se în noaptea următoare, dacă s-a văzut pe sine bolnav şi aproape de ieşirea din viaţă, s-a întors la rugăciune către Dumnezeu, plângând şi zicând, cu amare lacrimi: „Nu cer de la tine, Iubitorule de oameni, ceva mai mult decât numai câte le cerea, prin mărturisire, tâlharul cel mai înainte de mine. Şi, precum spre tâlharul acela, aşa şi faţă de mine, tâlharul, minunează milele iubirii tale de oameni şi primeşte această suspinare a mea de moarte, pe pat, nu pe cruce. Şi, precum ai primit pe cei dintru al unsprezecelea ceas, care nimic vrednic nu au lucrat, aşa mă primeşte şi pe mine, afundându-mă în lacrimile mele cele puţine şi curăţindu-mă cu ele. Dă-mi mie iertare, necerând ceva mai mult de la mine, că nu mă încape vremea şi pânditorii cei de prin peşteri s-au apropiat. Dar să nu stai împotrivă, nici să-mi iei seama cu deamănuntul, că nu vei afla în mine ceva bun. Că m-au cuprins fărădelegile mele şi, către seară, rău am ajuns, că nenumărate sunt datoriile mele. Ci, precum ai primit suspinarea cea amară a lui Petru, primeşte-o şi pe a mea, iubitorule de oameni, turnând lacrimile acestea peste zapisul păcatelor mele şi, cu buretele milostivirii Tale, şterge greşelile mele cele neasemănate.".

Și așa, multe ceasuri mărturisindu-se tâlharul şi cu mahramă ştergându-şi lacrimile sale, şi-a dat duhul, precum ne-au spus cei de aproape ai săi. Iar cârmuitorul cel mai mare al casei de oaspeţi a văzut, în somn, în ceasul în care a murit tâlharul, nişte demoni mulţi, care, venind la patul tâlharului, cu multe zapise, aveau scrise mulţime de păcate tâlhăreşti. Şi, iată, doi tineri frumoşi au adus o balanţă şi punând demonii toate zapisele tâlharului, au şi tras în jos un taler al balanţei, iar celălalt taler sta sus. Deci, au zis îngerii cei luminoşi: „Oare nu avem de pus aici nimic?". Şi au zis unul către altul: „Ce putem să avem. Că nu-i mai mult decât zece zile de când s-a întors de la ucidere". Şi, când a grăit aceasta, a adăugat: „Să căutăm vreun lucru bun". Şi a aflat unul dintre ei mahrama, întru care erau lacrimile lui, şi a zis: „Cu adevărat, aceasta este mahrama cu lacrimile lui; să o punem, deci, de cealaltă parte a cumpenei şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu împreună cu ea, şi vom vedea ce va fi". Şi numai cât au pus-o pe ea de cealaltă parte, a şi tras îndată şi a risipit zapisele ce erau de partea dracilor. Şi au strigat cu un glas, zicând: „Cu adevărat a biruit iubirea de oameni a lui Dumnezeu". Si, luând sufletul tâlharului, l-au dus pe el cu ei. Iar demonii, tânguindu-se, au fugit ruşinaţi.

Aceasta văzând-o, cârmuitorul casei s-a sculat şi, alergând, a intrat în cameră şi, venind la patul tâlharului, a aflat trupul cald încă, de vreme ce sufletul său se dusese la Dumnezeu, iar mahrama pe ochii lui fiind, plină de lacrimi. Şi, luând mahrama, a întrebat pe împărat şi a zis: „Să lăudăm pe Dumnezeu stăpâne, că am auzit că în zilele stăpânitoarei tale împărăţii s-a mântuit un tâlhar". Iată, cu adevărat, acum am văzut, numai de vom şi crede că sunt adevărate, că bine este să ne pregătim pe noi înşine şi să întâmpinăm cu pocăinţă ceasul cel înfricoşător al mântuirii.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 166-167)