Trăim într-o lume în care este valorizată acţiunea şi febrilitatea. Ne mişcăm din ce în ce mai repede, vizăm eficienţa cu orice preţ, blamăm orice „pierdere de vreme”. Timpul liber şi-a pierdut orice conţinut iar atunci când îl avem fie îl transformăm într-unul „activ”, printr-o pernicioasă răsturnare (să câştigăm un ban în plus!), fie ne „bucurăm” de el desfigurându-ne spiritual cu ingrediente culturale, comportamentale, existenţiale cel puţin suspecte.

S-a ajuns la situaţia de a ne jena dacă dispunem de timp şi-l folosim pentru sine. Ne ascundem de faptul că unii dintre noi mai alunecăm uneori în dulci reverii, ne purtăm pe valurile hălăduirii, ne complacem în clipe de răgaz. Uităm că acest timp poate prefaţa un timp al rodniciei şi al creativităţii, al edificării şi al înălţării. Cuvintele de ordine par a fi activitate, mişcare, reuşită. Am intrat într-o civilizaţie care repudiată pauza, suspendarea, inactivitatea. Căci, nu-i aşa, timpul înseamnă bani, uneori chiar putere. A fi activ permanent, a nu avea timpi „morţi” a devenit un semn de distincţie şi de statut „înalt” (ştim ce înseamnă minutele pentru persoanele de vază!). Important este cel care munceşte şi nu cel ce „trândăveşte”! – aceasta-i deviza momentului.

Conţinutul timpului liber trimite, de bună seamă, la atribute precum libertatea personală, satisfacţia individuală, creativitatea, auto-împlinirea, ludicul, regăsirea, refacerea etc. Timpul liber constituie o categorie de timp rezultată în urma reamenajării timpului de lucru, a stabilirii de noi raporturi dintre timpul pentru sine şi timpul pentru alţii. Un astfel de timp a fost rezultatul unui şir întreg de revendicări sindicale, al reducerii timpului de muncă ca urmare a extensiunii şi proliferării tehnicului, al redistribuirii lui în consens cu obiective personale. Acest timp devine un interval pentru auto-formare, informare, pentru noi practici spirituale - individuale sau comunitare. Timpul de sine este consacrat unor activităţi (auto)motivante, imaginate pe cont propriu, care aduc bucurie şi satisfacţie.

Timpul non-activ nu este un timp mort, marginal, el susţine şi propensează timpul cu adevărat creativ, prolific din punctul de vedere al realelor beneficii şi reverberaţii. Timpul de sine nu este în nici un caz un timp vid, golit, al nimicului. Timpul de sine şi pentru sine, timpul cu adevărat liber este acel timp dominat, utilizat, trăit prin decizii individuale şi responsabil gândite, prin dorinţa personală de a experimenta stări, după cum resimte fiecare,  prin revalorizarea  timpului substanţial, care, altfel, nu se consumă decât în van.

Timpul liber este unul derivat, ce rezultă ca urmare a unor reamenajări inteligente ale timpului general (individual sau colectiv). Cu cât ştim să ne chivernisim mai bine timpul de lucru, cu atât vom dispune de mai mult timp liber. El  nu este un dat, ci un bun câştigat - de individ, de omenire. Ca să-l avem, trebuie să-l merităm, să ne organizăm existenţa (sau alţii să ne-o amenajeze!) astfel încât să avem cât mai mult timp pentru sine, pentru bucurii spirituale intime. Timpul liber nu este un timp furat, smuls de la alţii, ci este unul câştigat, obţinut pe cont propriu. Ţine de fiecare persoană în parte să-şi dimensioneze marja de timp personal, în fond - spaţiul individual de expansiune, de dezvoltare şi de libertate. În nici un caz, acesta nu este un timp egoist, ce îl ocultează definitiv pe celălalt. Printr-un fel de recul, el poate deservi, în ultimă instanţă, pe alţii, chiar dacă nu în chip direct şi imediat. Gândul ce-mi vine în acest moment de reverie poate deveni cândva un bun spiritual şi pentru altcineva. Departe de a-l repudia şi diminua, acest timp trebuie protejat, încurajat, reconsiderat.

Timpul personal este acel răgaz al reînnoirii sinelui, al îmbogăţirii lui, împotriva tuturor automatismelor care duc la sclerozarea fiinţei, la rutina clişeelor şi plictisul programului repetitiv. Este acel timp „gol” care semnifică şi aureolează timpul „plin”. Timpul de sine este un timp al regăsirii eului, al experienţelor interioare sporitoare. El se opune principiului randamentului, clamat peste tot, şi prefaţează principiul bucuriei trăirii autentice a duratei - pe nedrept ocultată sau blamată. Totodată, acesta constituie o cale de diminuare sau de ocolire a alienării materialiste din zilele noastre. Ne poate deconecta, chiar şi temporar, de stringenţe consumiste sau alte deşertăciuni de acest fel.

Timpul de sine este un semn al eliberării de determinări, de presiunea altora, de constrângeri de tot felul. A dispune de timp personal demonstrează că ai ajuns la o treaptă înaltă de asumare responsabilă a autonomiei. A avea timp pentru sine ar putea anunţa că timpul tău are un sens iar „celălalt” timp (pentru semenii tăi) ar putea fi risipit, de fapt, în modul cel mai autentic şi cu folos!