La întrebarea ce este pocăinţa, în una din scrisorile sale, Sf. Teofan Zăvorâtul a spus c㠓"pocăinţa înseamnă a aprinde foc în jurul tău”". Că precum cel cuprins de flăcări caută scăpare, aşa şi sufletul, dacă va vedea că toată lumea arde în jurul său, va alerga la Dumnezeu. Am găsit aceeaşi comparaţie şi la Macarie Egipteanul: “"Dintr-o casă cuprinsă de foc - zice Sfântul -, cel care vrea să se salveze fuge gol, în timp ce acela care vrea să-şi mai salveze ceva din bunurile pe care le iubeşte piere în flăcări, odată cu acestea..." Pentru un câştig neînsemnat, se prăpădeşte prin propria-i voinţă, din cauza întârzierii, a amânării”.

Acest foc l-a aprins Apostolul Pavel în ascultătorii săi din Roma. Dacă ne vom uita bine, vom vedea că Apostolul nu a lăsat nici o crăpătură prin care ascultătorul să poată fugi de Hristos. Acesta nu mai poate da nici tradiţionala replică: “"Ia mai lasă-mă în pace să-mi trăiesc viaţa aşa cum vreau”", pentru că Pavel i-a vorbit mai înainte şi i-a demonstrat că toate nenorocirile i se întâmplă tocmai din cauza asta.

De fapt, Apostolul nu a făcut decât să prezinte grozăvia autonomiei, văzută ca rupere din întreg, ca autoexcomunicare, l-a care s-a dedat omul.

Iată că Apostolul Pavel le prezintă iadul nu ca pe o pedeapsă cu foc, ci ca pe o abandonare din partea lui Dumnezeu. Ioan Gură de Aur spune c㠓"pedeapsă mai cumplită decât iadul este să nu iei parte la slava vieţii veşnice”". Îi mai şi lasă să creadă că Dumnezeu nu va face nimic pentru salvarea lor până când ei înşişi nu o vor vrea, “"că precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor, să facă cele ce nu se cuvin”" (1, 28). Dar totodată, li se sugerează şi partea cealaltă a acestui verset, că dacă ei vor încerca să-L aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, şi Dumnezeu va binevoi spre ei. Adică îi declară stăpâni absoluţi ai propriului destin, lăsând la libera alegere întoarcerea lor la Dumnezeu.

Este foarte important să nu rănim liberul arbitru al ascultătorului, pentru că atunci facem un lucru pe care nici Dumnezeu nu-şi permite să-l facă. Destul este să aprindem acel foc în jurul lui, care niciodată nu ştim din ce poate să izbucnească. Cel mai sigur mod de a-l aprinde este rugăciunea tainică pentru acel om, rugăciune cu lacrimi şi cu multă dragoste, ţinând minte c㠓"a te ruga pentru aproapele înseamnă a-ţi vărsa sângele pentru el"”.

(Ierodiacon Savatie Baştovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timişoara, 2002; p. 91-93)