Este o diferenţă clară între pocăinţa psihică şi pocăinţa autentică, pocăinţa duhovnicească?

Într-adevăr, una este să tratezi lucrurile din punct de vedere psihic şi alta este să le tratezi din punct de vedere duhovnicesc. De regulă, dacă eşti format din punct de vedere duhovnicesc, eşti şi psihic, ceea ce nu este valabil şi invers, adică dacă stai bine psihic, implicit stai bine şi duhovniceşte. Cele două aspecte sunt diferite.

Accept că un psiholog, un psihiatru, prin tratamentu pe care îl administrează, prin psihanaliză şi celelalte mijloace pe care le foloseşte, poate să-l ajute pe omul care suferă de anxietate, care suferă de alte stări psihologice, să se echilibreze, să stea bine pe picioarele lui, să vadă diferit viaţa şi să păşească îndreptat. Admit că poate să-l ajute. Aceasta nu înseamnă însă că în acest fel omul este şi un bun creştin, şi înaintat duhovniceşte. Prin urmare, una este terapia psihică şi alta este terapia duhovnicească. Aşa cum una este bucuria pe care o dă echilibrul psihic pe care-l are cineva, sau bucuria din trăirile psihice pe care le are omul, cealaltă este bucuria pe care o dăruieşte harul lui Dumnezeu, pe care Acesta o oferă. ,,Pentru ca bucuria voastră să fie deplină”, a zis Domnul.

Domnul a grăit despre ,,pacea pe care Eu v-o dau” sau ,,iubirea pe care Eu v-o dau”. Una este ceea ce dăruieşte Hristos şi altceva este ceea ce dobândeşte cineva pe un fond psihic.

Rugându-se, cineva poate să simtă emoţie, bucurie şi să creadă că este harul lui Dumnezeu, deşi nu este. Aşa cum, în altă situaţie, poate să simtă mânie, tristeţe, şi să creadă că harul a plecat, deşi nu este aşa! Şi într-o situaţie şi în cealaltă, există înlăuntru stări psihice pe măsură. Nu trebuie să le confundăm cu harul lui Dumnezeu.

Adică, cineva poate să aibă o stare de bucurie pe un fond psihic şi să creadă că are harul lui Dumnezeu, dar să fie un pseudosentiment. Sau poate să simtă melancolie, gol apăsător, şi să creadă că-i lipseşte harul lui Dumnezeu.

La fel este şi pocăinţa. De foarte multe ori am întâlnit sau am privit oameni cu un soi de pocăinţă psihică. Aceasta nu este pocăinţa cea adevărată, dăruită de Dumnezeu.

Să spunem că cineva face o greşeală, care are anumite urmări. O consecinţă a greşelii este scăderea consideraţiei. Plânge, se îndurerează, arată că se pocăieşte, îşi rupe chiar şi hainele pentru că nu a luat seama şi a greşit. Această pocăinţă nu are deloc un caracter duhovnicesc. Este o prefăcătorie. Este un sentiment fals. De exemplu, Iuda s-a pocăit, dar n-a avut înlăuntru lui pocăinţă duhovnicească, mântuitoare.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti? , Editura Bizantină, Bucureşti, p. 219-221)