În 1227 sultanul Jalal al-Din din Khwarazm și armata lui au atacat Georgia. În prima zi de luptă, armata Georgiei a îndepărtat invadatorii în timp ce se apropiau de Tbilisi. În noaptea aceea, însă, un grup de persani care locuiau la Tbilisi au deschis în secret porțile și au chemat armata inamică să intre în oraș.

Un râu de sânge curgea prin oraș. Turcii au molestat copii mici, au violat și au înjunghiat mamele. Râul și străzile orașului s-au umplut de moarte.

Jalal al-Din, stăpân de-acum peste tot orașul, a ordonat să fie dărâmată turla Bisericii Sioni și în locul ei să fie pus cortul său. Când porunca i-a fost împlinită, a urcat acolo pentru a privi cu desfătare ruinele Tbilisiului.

Dar izbânda lui nu era deplină – așa credea –, dacă nu schimba credința tuturor robilor săi creștini. Și ce-a făcut?

Mai întâi a poruncit să fie scoase din biserică icoanele Domnului și ale Maicii Domnului și să fie așezate în mijlocul unui pod care unește malurile râului Kir. Apoi a pus soldați înarmați cu săbii la cele două capete ale podului. Iar la urmă a pus un bărbat cu voce puternică să-i anunțe pe prizonierii care erau adunați acolo hotărârea lui:

– Marele nostru împărat vă poruncește să vă lepădați de Hristosul vostru și să primiți credința noastră. Pentru a dovedi convertirea voastră trebuie să scuipați și să călcați în picioare aceste icoane. Dacă veți face așa, veți fi eliberați imediat și veți primi ca răsplată daruri bogate. Dar dacă, dimpotrivă, nu veți asculta, veți fi înjunghiați de săbiile tăioase pe care le vedeți în mâinile ostașilor și aruncați în râu.

Jalal al-Din era sigur că vor asculta de porunca lui, pentru a nu-și pierde viețile. Dar a greșit. Nu știa că credința în Hristos a poporului georgian era atât de mare, încât nu putea fi biruită nici de moarte. Astfel, când l-au auzit pe crainic, cei o sută de mii de prizonieri creștini – bărbați, femei, bătrâni, tineri, episcopi, preoți și monahi –, într-un cuget și într-un glas au hotărât să-și ofere trupurile lor ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu (Romani 12, 1). Se bucurau, desigur, atât pentru că vor mărturisi credința lor în fața barbarilor, pecetluind mărturisirea cu propriul lor sânge, cât și pentru faptul că vor scăpa grabnic de chinurile trecătoare, dobândind prin mila dumnezeiască bunurile veșnice ale împărăției cerești. Răspunsul pe care l-au dat șahului a fost limpede:

– Noi, cu harul Domnului, suntem creștini. Această sfântă credință am învățat-o și ne-a fost predată de strămoșii noștri. Mărturisim deci în fața voastră că noi credem în Sfânta Treime. Acum, desigur, întrucât am călcat poruncile Lui și am nesocotit legea Sa, pe bună dreptate a îngăduit distrugerea țării noastre și înrobirea de către voi, vrăjmașii noștri necredincioși. Însă orice am păți, nu ne vom lepăda de adevăratul nostru Dumnezeu și nu vom necinsti sfintele Lui icoane. Pentru curățirea noastră de păcatele pe care le-am săvârșit în viața pământească, suntem gata să murim mucenicește. Să nu credeți, necredincioșilor, că frica de moarte sau darurile voastre bogate ne vor putea despărți de iubirea lui Hristos. Niciunul dintre noi nu se va lepăda de Acesta! Nici unul dintre noi nu va scuipa și nu va călca în picioare sfintele icoane! Iată capetele noastre! Tăiați-le, pentru a ne înfățișa înaintea Domnului.

Și, ridicând mâinile la cer, au încheiat printr-o scurtă rugăciune:

– Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, întărește-ne și primește în mâinile Tale sufletele noastre!

Soldații au început să-i ducă în fața icoanelor. Unul câte unul, apropiindu-se, în loc să le scuipe, se închinau la ele cu evlavie. În aceeași clipă li se tăiau capetele, care erau aruncate împreună cu trupurile în apele râului Kir, care curgea pe sub pod. În felul acesta, într-o singură zi cei o sută de mii de prizonieri georgieni au fost uciși!

Un bătrân…

Se spune că un bătrân cărunt, atunci când se apropia de icoane și era îndemnat de perși să le scuipe, a căzut în genunchi și a spus:

– Dar cum e cu putință să scuip sfintele icoane ale Domnului meu și ale Preacuratei Maicii Sale? Dumnezeul meu, iartă-mă! Maica Domnului meu, îndură-te de mine!

Cu aceste cuvinte a căzut peste icoana Maicii Domnului și și-a dat sufletul. Cu toate acestea, călăii cei severi i-au decapitat chiar și trupul său mort, înainte de a-l arunca în râu.

… și un tânăr

Când a venit rândul unui tânăr preafrumos, chiar și perșilor celor reci la inimă le părea rău de moartea sa. S-au străduit, așadar, vreme îndelungată să-l convingă că trebuie să se supună, fie și prefăcându-se, poruncii șahului.

– Iată! i-au spus la un moment dat. Nu scuipa icoanele. Scuipă lângă ele. Asta e de-ajuns pentru a-ți salva viața.

Și tânărul, înfricoșat, a scuipat în stânga icoanelor. Îndată perșii, aplaudând și mândrindu-se, l-au luat deoparte și au început să-l îmbrățișeze și să-i spună vorbe de laudă și să-l felicite. Dar deodată acela, ca și când s-ar fi trezit dintr-o amețeală, a zis:

– Dumnezeul meu, ce-am făcut? E cu putință să nu mărturisesc împreună cu frații mei? E cu putință să mă lepăd de Tine și să-l urmez pe blestematul Mahomed? Voi fi singurul care scapă de moarte în felul acesta rușinos? Nu! Nu mă voi despărți de ceilalți creștini. Vin lângă Tine, Doamne!

Printr-o mișcare bruscă a scăpat din mâinile perșilor, a alergat la sfintele icoane, a îngenuncheat în fața lor și, plângând amarnic, a strigat:

– Împărăteasa cerurilor! Ia-mă pe mine, fiul cel risipitor, sub acoperământul tău!

În clipa aceea și-a încredințat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Călăii i-au decapitat trupul mort și l-au aruncat în apele repezi ale râului, așa cum făcuseră mai înainte și cu trupul bătrânului.

Astfel, niciunul dintre cei o sută de mii de prizonieri georgieni nu s-a lepădat de Domnul. Toți au fost înjunghiați de voie, ca niște oi credincioase bunului lor Păstor.

Cele ce au urmat

După cum scrie un cronicar din epoca aceea, cineva putea trece de pe o parte pe cealaltă a râului fără să-și ude picioarele, călcând pe trupurile Sfinților Mucenici. Iar apele râului au rămas înroșite de sângele creștinilor vreme de două săptămâni.

Crâncenul Jalal al-Din a urmărit mucenicia prizonierilor din turla catedralei Sfântului Sio, unde-și întinsese cortul. Iar când și ultimul mucenic fusese ucis, seara târziu, o lumină cerească în formă de stâlp a coborât deasupra podului, luminând întreaga regiune, și în același timp un cutremur puternic a dărâmat cortul șahului din vârful bisericii.

De atunci podul acela s-a numit „Podul celor o sută de mii de mucenici ai Tbilisului” sau „Podul mucenicilor”.

(Patericul georgian, Editura Egumenița, pp. 180-183)