pateric

Cuviosul Neofit Sihastrul, cel mai vestit dintre sihaştrii de la Stânişoara

După mai mulţi ani, osemintele Cuviosului Neofit au fost descoperite de un călugăr ce păştea vitele mănăstirii, oseminte pe care, aducându-le la Cozia, le-a îngropat egumenul alături de biserică. Noaptea însă, arătându-se cuviosul în vis egumenului, i-a poruncit să-i ducă oasele înapoi în peşteră. Aşa au ajuns osemintele Cuviosului Neofit în peştera sa. Apoi, auzindu-se despre aceasta, mulţi credincioşi veneau la peşteră şi primeau ajutor în necazurile lor. 

Cum s-a „vindecat” de neascultare Monahul Gherasim Ilie

Pe când era ucenic la Schimonahul Paisie în Schitul Cozancea, l-a trimis bătrânul la o ascultare. Fratele Gheorghe, însă, umblând după sfatul minţii sale, a intrat în chilie şi a lăsat pe masă această scrisoare: „Iartă-mă, părinte Paisie, eu am plecat în pădure pentru cinci zile, să mă pocăiesc”. Mai târziu, citind bătrânul scrisoarea, zise: „Acest lucru este din ispita diavolului şi nu-i va fi de folos, că este fără binecuvântare!”.

Episcopul Chesarie Păunescu – o viaţă încununată de virtuţi

La începutul anului 1944, arhimandritul Chesarie Păunescu a fost ales de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi hirotonit episcop al Constanţei şi apoi al Dunării de Jos, ascultare pe care o duce cu mare demnitate şi dăruire pentru Biserica lui Hristos. Peste un sfert de veac a păstorit bunul păstor turma cea cuvântătoare, a hirotonit sute de preoţi, a restaurat şi înnoit zeci de biserici, a făcut vizite canonice prin oraşe şi parohii de ţară şi a mângâiat multe suflete zdrobite.

Arhimandritul Irinarh Roseti – 16 ani de nevoinţă pe Muntele Tabor

Locuitorii din părţile Nazaretului, din Cana Galileii, din Ptolemaida şi din tot ţinutul preţuiau foarte mult pe Cuviosul Irinarh. Toţi alergau la el pentru sfat, pentru citit şi spovedanie, căci aveau pe stareţ la mare evlavie, pentru că şedea în pustie. Încă îi dăduse Dumnezeu dar că, dacă citea la vreun bolnav, se făcea sănătos; iar cei ce nu năşteau copii veneau la sfinţia sa cu credinţă şi le citea rugăciuni.

Arhimandritul Sava Cimpoca – duhovnicul milostiv al tuturor celor cu boli contagioase

În timpul războiului trecut, la spitalul din Ploieşti erau mulţi bolnavi de tifos exantematic, care mureau neîmpărtăşiţi şi nu avea cine să-i îngroape. Atunci părintele Sava a zis către stareţul Mănăstirii Ghighiu: „Dacă îmi daţi voie, mă duc să împărtăşesc bolnavii. Eu nu mă tem că mă voi îmbolnăvi”.

Cuviosul Paladie Tahigraful – caligraf, scriitor şi pictor vestit

Era în toate înţelept, cuvios şi iubitor de Dumnezeu. Cunoştea bine învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi era bun povăţuitor în obşte şi iubit de toţi. Iar pentru că scria foarte repede şi frumos, i se spunea „tahigraf”, adică „iute scriitor”.

Sub egumenia Cuviosului Paisie Arhimandritul, Mănăstirea Putna devine un mic Bizanţ în Moldova de Nord

Aici a cântat şi a compus marele protopsalt Eustatie monahul acele frumoase manuscrise de muzică psaltică, sub îndrumarea egumenului Paisie. Tot în această şcoală învăţau, de la dascălii mănăstirii, candidaţii de preoţi din toate satele Moldovei de Nord.

Cuviosul Spiridon Monahul – caligraf şi dascăl în şcoala Mănăstirii Putna

Bătrânul şi fericitul ctitor Ştefan cel Mare a poruncit cuviosului Spiridon, în ultimul an al domniei sale (1504), să-i scrie un Tetraevanghel pentru Mănăstirea Putna. Dar răposând după câteva luni Ştefan Voievod, cartea a fost terminată în anul 1506 şi apoi ferecată în argint de către fiul său, Bogdan Voievod, şi dată Mănăstirii Putna în anul 1507.

Cuviosul Casian Monahul – vestit caligraf şi împodobitor de cărţi bisericeşti

Voievodul Ştefan cel Mare, dorind să-şi înzestreze cu cărţi de slujbă ctitoria sa de la Putna, care atunci se zidea, a poruncit monahului Casian să-i scrie mai întâi mineiul pe luna august, cu slujba hramului mănăstirii, Adormirea Maicii Domnului. Pe fila 44 se găseşte următoarea însemnare: „Acest minei pe august l-a scris Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldovei, cu mâna păcătosului Casian”. Mineiul a fost terminat de scris, probabil, în anul 1466.

„Vorbirea şi glumele în biserică se aseamănă cu râs la mormânt”

Vorbirea, glumele şi râsul în biserică sunt păcate contra Sfântului Duh, adică contra puterii dumnezeieşti, căci prin acestea se dispreţuieşte sfinţenia bisericii şi se dă prilej de sminteală oamenilor. Ba, ceva mai mult, aceste urâciuni au devenit astăzi un obicei nedespărţit de biserică şi de credincioşii săi. Vai, ce dureros lucru este când singuri noi dispreţuim ce avem mai sfânt – Biserica – pe care o avem moştenire de la Hristos!

Pagini