De luni vom porni război, unul nevăzut, în care combatanții vom fi noi, iar inamicii, patimile, păcatele de tot felul, gândurile, tentațiile pătimașe, orgoliul și egoismul ce ne stăpânesc. Frontul se va numi post, iar triumful sperăm să ne aparțină, întruchipat în învierea noastră duhovnicească. Așadar, vom intra în Postul Mare. Ca în fiecare an, Sfânta Biserică ne-a pregătit pentru a conștientiza că nu putem declanșa ofensiva împotriva scăderilor ființei noastre în orice mod. După cum ostașii sunt instruiți înainte de a fi trimiși în teatrul de luptă, așa și noi, în cele trei săptămâni de când a început Triodul, ne-am luminat duhovnicește, în vederea întrarmării cu virtuți capitale ce ne vor servi ca arme imbatabile în confruntarea ce ne stă în faţă. În Duminica Vameșului și fariseului am primit ca platoșă nebiruită rugăciunea stăruitoare, smerită. Ca vameșul să ne recunoaștem micimea, strigând către Cerescul Părinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Rugăciunea nu trebuie s-o transformăm într-o etalare obsesivă a virtuților ori a faptelor noastre bune, chiar de ar fi multe, căci niciodată nu am putea spune că ne-am rugat suficient, ne-am căit destul, ne-am plâns greşelile din cale-afară. Duminica Fiului risipitor ne pune la îndemână o a doua armă duhovnicească prin care să secerăm din rădăcină neghinele din sufletul nostru. Emoționanta poveste a fiului nechibzuit ne-a înţelepţit asupra unicei modalități de însănătoșire din boala pricinuită de păcat: pocăința. Ortodoxia nu cunoaște o altă posibilitate de vindecare a rănilor săpate adânc în noi în timpul rătăcirilor pe înghimpoasele cărări ale păcatului. Doar prin pocăință, prin mărturisirea sinceră la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei ni se deschide drumul spre leacul ce oferă nemurire, Sfânta Împărtășanie. Duminica trecută, numită a Înfricoșatei Judecăți, ne-a arătat Hristos încă o stratagemă ca să izbândim în bătălia către care purcedem. Milostenia constituie calea lesnicioasă de a deveni, după cum afirma dumnezeiescul părinte Hrisostom, asemenea cu Apostolii. Am reținut că a face bine, pentru creștinul adevărat, nu este o chestiune de bonton, ci aducenădejdea răsplătirii din partea Mântuitorului, la a doua Sa venire. Sfântul Chiril al Ierusalimului ne lămurește în acest sens: „rădăcina oricărei fapte bune este nădejdea în înviere. Așteptarea răsplății întărește sufletul spre fapta bună”. În duminica de dinaintea debutului Sfântului și Marelui Post, a izgonirii lui Adam din rai, numită „a iertării”, Domnul ne reamintește câteva sfaturi de căpătâi: să devenim milostivi, să ne rugăm, iar gândul la bucuria răsplătirii să ne dea curaj și putere. Să reținem din evanghelia zilei încă un lucru: să iertăm tot ce avem împotriva fratelui, căci, de nu vom ierta, nici noi nu vom putea nădăjdui la iertarea Părintelui Ceresc (Matei 6, 14-15).

Odată cu trecerea acestei zile, se sfârșește perioada de „instrucție” duhovnicească. Întrarmați și întăriți sufleteşte, cu ochii aţintiţi către biruinţa finală, de mâine vom porni război împotriva păcatelor, a tot ce ne desparte de iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu.

Deși societatea contemporană, tributară mentalităţii consumiste, se căzneşte să transforme orice perioadă liturgică din an, atât de importantă în evoluţia noastră spirituală, într-un „produs”, să nu uităm esențialul: noi nu postim ca să ne detoxifiem. Postul ortodox nu trebuie gândit ca o ecologie corporală sau body-ecology. Că postirea are și astfel de urmări este o dovadă că tradiția ortodoxă statornicită de Sfinții Părinți ne conduce către o vieţuire echilibrată aici, învățându-ne să ne pregătim pentru Veșnicie. Noi urmărim prin post neutralizarea patimilor: a egoismului, invidiei, răutății, calomniei ori a altor răutăți ce ne cătrănesc ființa, aruncând-o într-o tenebroasă existență. Credinciosul nu doreşte, prin ajunare, reglarea greutăţii corporale, nici însuşirea unei deprinderi mondene, ci înnoirea sa duhovnicească, dezrobirea din temnița cea înfricoșătoare a pornirilor şi gândurilor întunecoase. Postul diferă de o simplă dietă, devenind un act de cult căci împuținăm hrana biologică și o sporim pe cea duhovnicească. El ne împrospătează trăirea, simţirea, ne sfinţeşte existenţa, ne sporeşte luciditatea în gestionarea relaţiei cu Dumnezeu, cu semenii ori cu mediul înconjurător ca spaţiu dat nouă în stăpânire de Domnul, ca să-l transformăm într-un laborator duhovnicesc, lucrând cu meticulozitate, respect şi năzuință la mântuirea noastră.

Debutul postului ne propune, aşadar, apelul Bisericii la nevoinţă și mai multă rugăciune pentru îndreptare, spre reabilitarea fiinţei umane căzute în păcat şi redobândirea „frumuseţii celei dintâi”. Parcurgând cele şapte săptămâni ce vor urma, nu facem decât să ne înscriem la cursurile unei şcoli duhovniceşti, învăţând să iertăm, să fim milostivi  dar și ce  înseamnă pocăinţa și smerenia. Pe lângă aspectul alimentar, postul deplin ne îndeamnă la luptă duhovnicească, la mai multă rugăciune, la citirea Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți, la pelerinaje religioase, la cercetarea mai deasă a duhovnicilor și părinților îmbunătățiți spre tămăduirea de tot ce ne subjugă și ne robeşte inima, îndepărtându-ne de Dumnezeu  și de scopul ultim al viețuirii noastre pământene, mântuirea.  Gândind la toate acestea, să postim cu bucurie duhovnicească, nu cu întristare, căci postul nu ne slăbeşte, nici nu ne îmbolnăveşte, ci, dimpotrivă, ne însănătoşeşte, ne întremează, apropiindu-ne de Hristos, Mântuitorul nostru și de slăvită Învierea Lui.