În încordata viaţă modernă pe care o trăim, problema chivenisirii timpului este una dintre cele mai importante. Nu am de gând să încerc şi să te conving că dispui de foarte mult timp şi că te poţi ruga dacă vrei. Vreau în schimb să-ţi vorbesc despre administrarea timpului în tensiunile şi în goana vieţii.

Te voi scuti de orice descriere a felului în care îţi poţi face timp. Voi spune doar că, dacă vom încerca să risipim mai puţin din el, vom avea mai mult. Dacă am folosi fărâmituri din timpul risipit încercând să construim scurte momente pentru reculegere şi reflecţie, am putea descoperi că există de fapt destul de mult timp.

Dacă te gândeşti la numărul de minute goale dintr-o zi, în care facem ceva numai pentru că ne este teamă de vidul lor şi de faptul de a rămâne singuri cu noi înşine, vei înţelege că sunt o mulţime de perioade scurte care ne-ar putea aparţine în acelaşi timp nouă şi lui Dumnezeu.

Dar vreau să vorbesc despre un lucru pe care îl consider chiar mai important. Este vorba despre felul în care putem controla şi opri timpul.

Ne putem ruga lui Dumnezeu numai dacă suntem întemeiaţi într-o stare de statornicie şi pace lăuntrică, în care stăm faţă către faţă cu Dumnezeu, iar aceasta ne desprinde de perceperea timpului - nu a timpului obiectiv, de felul celui pe care îl urmărim consultându-ne ceasul, ci în sensul subiectiv, că timpul fuge şi că nu ne-a mai rămas timp pentru noi.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia, 2011, p. 126)