O doamnă bogată şi fără copii s-a hotărât să adopte ca fiică de suflet pe fata vreunei rude. Voia ca această fată să fie harnică, modestă şi cumpătată. Aşadar, a mers în oraşul în care locuiau cele mai multe dintre rudele sale. Vestea despre dorinţa femeii bogate s-a răspândit pe dată în oraş şi în casa în care locuia s-au adunat mai multe fete care îi erau nepoate sau doar pretindeau că i-ar fi rude. Doamna nu a mai cercetat gradul de rudenie pe care îl avea cu fiecare, ci le-a primit pe toate cu bunăvoinţă. A dat fiecăreia câte o sumă de bani şi le-a zis:

– Să mergeţi de îndată în oraş şi să cumpăraţi ce vă place vouă mai mult. Apoi, peste trei ceasuri, să veniţi şi să îmi arătaţi şi mie ce aţi cumpărat.

Copilele au plecat şi la ora hotărâtă s-au întors voioase, aducând jucării, panglici, rochiţe, mărgele, cercei, brăţări, inele, mătăsuri şi alte lucruri de găteală. Numai una dintre ele, Marta, îşi cumpărase o mătură, nişte andrele şi lâniţă pentru croşetat.

Doamna o luă de mână şi îi spuse cu blândeţe:

– Marta, tu eşti cea mai înţeleaptă şi mai harnică dintre toate. Celelalte fete, prin ceea ce au cumpărat, m-au făcut să înţeleg că mintea lor stă mai mult la joacă şi la găteală, decât la muncă şi la economie. Din această clipă, eu te voi înfia şi chiar mâine de dimineaţă vom pleca împreună spre casa noastră.

Însuşirile din fire ne sunt oglindă-adevărată,

Şi cum suntem şi ce suntem la tot pasul se arată.

(În căutarea bucuriei, Editura Sophia, București, 2009, p. 108)