România e o țară a contrastelor ‒ asta am ajuns repede să înțeleg, chiar înainte de a urmări filmul lui Cătălin Peter Netzer. Pelicula a venit doar să-mi confirme o temere, scoțând în evidență, cu claritate, elementele acestei realități.  Prăpastia dintre cele două categorii de oameni care trăiesc la poalele Carpaților ‒ bogații și săracii ‒ se adâncește pe zi ce trece, și tot mai greu este să găsești o punte de legătură între maluri.

Pentru cei care au reușit să urmărească filmul, sunt sigur că acțiunea acestuia, laolaltă cu toate replicile și personajele, nu a reușit cu nimic să surprindă. Nu a fost nimic fantastic, nimic ieșit din comun, ci doar o frescă detaliată a unei stări de fapt, pe care, deși anormală, o trăim resemnați. Suntem o societate divizată pe caste. O țară în care doar unii au dreptul la un zâmbet de la funcționarul din spatele tejghelei, una în care doar unii își permit să privească cu aroganță, de la înălțimea roților unui jeep, spre trecătorii prea înceți de pe trecerea pentru pietoni, una în care ceilalți trebuie să-și șteargă stropii de noroi băltit de pe hainele second-hand, lăsați de graba acelorași mașini, una în care principiile fac loc intereselor, iar performanța se premiază doar de la tată la fiu.

Copilul trece imediat în planul al doilea, căci intriga filmului stă tocmai în încercarea deculpabilizării cu orice preț a „sărmanului” șofer neatent. Încrengături de relații, telefoane către prefecți și șefi de poliție, intimidări și promisiuni, toate fac parte din scenariul unei fărădelegi privite ca normalitate în lumea celor care nu cunosc grija zilei de mâine. Iar în România se poate orice. Dintr-o dată, viteza automobilului, declarată de inculpat și atestată de „experți”, nu mai iese din limita permisivității legii. Dintr-o dată, polițiștii atât de scandalizați de gravitatea faptului devin, printr-un simplu telefon, docili servanți ai mamei care, îmbrăcată-ntr-o haină scumpă de blană, vine să rezolve problema fiului „inocent”. Dintr-o dată, într-un efort unanim, toți cei angrenați în ancheta incidentului respectiv ajung să-l compătimească pe bietul șofer, și nimeni nu-și mai amintește, ca în seara incidentului, că sărmana victimă a fost aruncată zeci de metri de pe capota bolidului grăbit. Toți caută soluții, toți au și ei o problemă de rezolvat printr-un cuvânt bun la un șef oarecare, toți devin intimidați de telefonul mamei îndurerate a răzgâiatului vitezoman. Vi se pare a fi ceva anormal în asta? Poate, la nivel de principiu, da. În realitate însă, niciun element nu iese din cadrul unei „normalități” de secol XXI în colțul nostru de lume.

În altă ordine de idei, un nou conflict (sau doar reaprins) pornește în familia bărbatului „copil nevinovat”: incapabil să-și poată asuma vreo responsabilitate (căci mama l-a salvat întotdeauna printr-o vorbă spusă acolo unde trebuie), ignorant și laș, neînțelegând fapta comisă decât în măsura în care îl poate scoate din aria lui de protecție, el refuză cu înverșunare să apară înaintea părinților victimei sale. Nici rugămințile mamei lui, nici sfaturile tatălui său medic, mai echilibrat și echidistant, nu-l determină a se răzgândi. Mai mult, asaltat de obligațiile ce i se cuveneau, de rugămințile și îndemnurile părinților, îi jignește pe aceștia în cel mai oribil mod cu putință, îi repudiază, îi alungă din viața lui, fără a se mai gândi la consecințe. Nu voi mai insista asupra acțiunii, deoarece n-ar fi un lucru prea greu să ne închipuim cum au decurs lucrurile; fără să ne dăm seama, am prins firul unor astfel de situații, ghicindu-le deja rezultatul.

Nici noi nu vom înțelege de ce copiii noștri ne vor disprețui, de ce se vor comporta întocmai invers față de cum îi vom îndemna, de ce vor șterge cu buretele tot binele pe care ne străduim să-l facem! Pentru că le construim hambare deșarte. Pentru că ne îngrijim de școli, de cariere, ne străduim ca nu cumva să rămână în urma colegilor care și-au cumpărat ultimul telefon, îi trimitem în excursii și-i încurajăm să ia note cât mai mari, dar nu cercetăm în niciun fel inima lor, nevoile sufletelor care strigă după Dumnezeu. La strânsul recoltei, când aceștia vor trebui să devină oameni în toată puterea cuvântului, bărbați și femei la casele lor, statorniciți în bine și conștienți de responsabilitățile ce li se cuvin, nu se vor mai bucura de roadele îngrămădite în hambare, ci, sufocați de greutățile și întunecimile acestei lumi, vor pierde ce e mai de preț: sufletul. Moartea acestuia este (și trebuie să conștientizăm acest lucru) mult mai dureroasă pentru părinți decât orice altceva pe lume.

Filmul „Poziția copilului” reliefează cu delicatețe etapele acestui proces tragic. Doar lacrimile unei mame mai pot, în astfel de cazuri, să trezească morții, căci, în finalul filmului, ca un licăr de lumină în întunecimea unei peșteri, fiul sărmanei mame din „lumea bună” își cere iertare de la tatăl copilului ucis. Dar s-ar putea ca asta să apară doar în filme…