Am pierdut răbdarea și gustul rugăciunii – ce să fac, ca să mă vindec?

Aproape nimic nu ne mai poate atinge. Ne târâm în trândăvia sufletească, descurajaţi, deznădăjduiţi, trişti după lume şi nu după Dumnezeu. Iar akedia naşte iritarea şi proasta dispoziţie, neputinţa de a şti spre ce să te îndrepţi... Dar, aşa cum spune Domnul (Isaia 42, 3), să nu stingem feştila ce încă mai fumegă! Există un mic rest de credinţă, de iubire. Există nostalgia momentelor autentice de rugăciune şi de iubire pentru Dumnezeu şi pentru aproapele care ne-au fost date.

Se pare că ceea ce trăiţi dumneavoastră corespunde cu ceea ce sfinţii noştri asceţi numesc akedia. Prorocul David şi Sfântul Ioan Scărarul vorbesc despre această patimă: dezgust faţă de rugăciune şi de lectură; dezgust până şi de a face bine şi de a împlini poruncile Domnului; descurajare; sentimentul lui „la ce bun?”. Cauza? Poate neglijenţa, lenea, rostirea rugăciunilor prea repede şi fără a vă gândi la ele îndeajuns, o lectură superficială a cuvântului lui Dumnezeu şi, îndeosebi, nechemarea Duhului Sfânt înainte de lectură. Această stare trebuie luată foarte în serios. Ea nu va trece de la sine iar diavolul, amestecându-se, poate să ne facă să abandonăm orice rugăciune şi să ne dorim să trăim precum oamenii din lume care nu se sinchisesc de Dumnezeu şi care caută consolare în plăcerile trecătoare (cf. Psalmi 36,1).

Este o mare suferinţă, însoţită de insensibilitate. O disimulare a sensului profund al vieţii. Aproape nimic nu ne mai poate atinge. Ne târâm în trândăvia sufletească, descurajaţi, deznădăjduiţi, trişti după lume şi nu după Dumnezeu. Iar akedia naşte iritarea şi proasta dispoziţie, neputinţa de a şti spre ce să te îndrepţi... Dar, aşa cum spune Domnul (Isaia 42, 3), să nu stingem feştila ce încă mai fumegă! Există un mic rest de credinţă, de iubire. Există nostalgia momentelor autentice de rugăciune şi de iubire pentru Dumnezeu şi pentru aproapele care ne-au fost date.

Este bine de ştiut: poate că Domnul îngădui să cădem în această deprimare şi în această scârbă în urma unui păcat pe care l-am făcut – fie şi cu gândul. Este înţelept să ne cercetăm gândurile şi faptele, cerând ajutorul lui Dumnezeu, pentru a vedea cum am putut pierde harul Lui. Să nu ezităm să-I cerem să ne arate păcatele, după puterile noastre. După aceea le vom putea spovedi, adică vom recunoaşte greşelile care ne-au fost arătate. Domnul, văzând buna noastră voinţă şi dorinţa noastră de a nu rămâne într-o stare atât de nenorocită şi atât de departe de El, ne va veni cu siguranţă în ajutor – prin mijlocirea îngerilor Lui, a sfinţilor Lui şi, mai ales, a Preacuratei Lui Maici.

Majoritatea duhovnicilor sfătuiesc, pentru a vindeca această boală sufletească, să ne dedicăm unor activităţi manuale – menaj, bricolaj, muncă fizică, grădinărit şi, mai ales, slujirea concretă a aproapelui. De exemplu, putem să ne gândim la cei care au nevoie de ajutorul nostru şi să ne îndreptăm spre ei, cu ce ne rămâne din iubire, pentru a-i sluji cum știm mai bine. Şi atunci, ocupându-ne în acelaşi timp mintea, sufletul şi trupul cu aceste activităţi, putem să-L rugăm pe Domnul să ne vină în ajutor şi să ne scape din deznădejde prin rugăciunile fraţilor pe care căutăm să-i ajutăm materialiceşte. Sensul profund al acestei terapii este acela că lucrarea trupească îngăduie sufletului să afle o nouă mişcare, iar minţii noastre – să se concentreze în sine. Aceasta, dimpotrivă, departe de a împiedica rugăciunea, o favorizează: ca o conversaţie cu Dumnezeu, ea va însoţi lucrările care-i plac prin modestia, simplitatea şi sinceritatea lor. Putem, de asemenea, să cerem rugăciunea fraţilor.

Ultimele din categorie