Datornicul și nevoia de reciprocitate (Matei 18, 23-35)
Conștienți de iertarea pe care Dumnezeu ne-o oferă cu generozitate, suntem și noi chemați, prin intermediul acestui text, să o cultivăm în relația cu cei care ne supără. Hristos ne-o cere.
Text și context
Spre deosebire de alte zile însemnate, ale căror Evanghelii au în centru felurite minuni, cea din duminica a unsprezecea după Rusalii ne invită să medităm. Ne pune la inimă o pildă, rostită de către Învățător. Una cu bogate învățăminte morale. Căci, în aceasta constă actualitatea textului pe care-l avem în vedere.
Împărăția Cerurilor
Încă din debutul narațiunii, Iisus ține să arate că cele ilustrate vin să vorbească despre Împărăția Cerurilor. Cu alte cuvinte, atrage atenția că cei care Îl ascultă află lucruri cu relevanță pentru eternitate. Principiile sunt general valabile.
Împăratul și socoteala
Personajul principal al narațiunii îl reprezintă, precum era de așteptat, Împăratul. Unul care se decide să facă socoteala cu slugile sale. Să urgenteze plata datoriilor. Spre a-și pune în rânduială visteria. Cel dintâi adus în fața sa e unul care trebuia să-i ofere zece mii de talanți. O sumă colosală. Luat pe nepregătite, omul se găsește în imposibilitate de plată. În acest context, se cere vânzarea lui și a familiei sale, precum și confiscarea averii. Spre a recupera prejudiciul. Disperat, omul se aruncă în genunchi în fața stăpânitorului, solicitând păsuire. Reușește să-l înduplece într-atât, încât, i se iartă toate.
Datornicul datornicului
Liber și fericit, el pleacă. Pe cale întâlnește un om care-i era, la rândul său, îndatorat. Cu o sumă infinit mai mică decât cea pe care ar fi trebuit să o restituie acesta împăratului. Îl ia la rost. Întrucât și acesta se găsește într-o situație similară cu a sa, s-ar cădea să i se ofere păsuire. Nu beneficiază, din păcate, de aceasta. E aruncat în închisoare, până la achitarea integrală a sumei pe care o datorează.
Slujitorii conducătorului acelor meleaguri asistă de la distanță la întreaga scenă. Sunt revoltați. Vin și vorbesc stăpânului despre cele petrecute. Revoltat, acesta își recheamă datornicul la raport. Îl mustră. Pentru cerbicia inimii: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?”, îi spune lui. Apoi, îl face să treacă prin ceea suferințele celui pe care-l asuprise. Morala povestirii urmează imediat: „Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”.
În loc de concluzii
Pericopa pe care o avem în vedere se constituie, apodictic, într-una dintre cele mai frumoase exegeze ale finalului Rugăciunii Domnești. Vine să vorbească despre reciprocitatea iertării. Ca obligație, nu ca deziderat! Conștienți de iertarea pe care Dumnezeu ne-o oferă cu generozitate, suntem și noi chemați, prin intermediul acestui text, să o cultivăm în relația cu cei care ne supără. Hristos ne-o cere. Iubirea vrăjmașilor nu e, așadar, rodul unei dorințe de a face performanță. Stă în firescul lucrurilor. Căci, în condiții sufletești normale, ar trebui să ne simțim noi înșine datori a-I arăta Divinului că am învățat ceva din dragostea Lui. Că suntem capabili de a-I întoarce iubirea, nu doar de a o parazita. Nu-i greu. Și totuși, faptul a devenit tot mai rar astăzi! Îndrăzniți!
Suntem împărați dacă iertăm, iar dacă nu, atunci rămânem slugi datornice
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro