Zis-a Domnul pilda aceasta: asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre. (Matei 18, 23-35)

Pilda datornicului nemilostiv este un exemplu foarte potrivit pentru a ne face să înțelegem care este opusul cererii noastre de zi cu zi, atunci când ne rugăm rostind Rugăciunea Domnească: „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noastre”. Ba potrivirea e și mai mare, fiindcă în originalul grecesc nu e vorba de „greșelile noastre”, respectiv „greșiții noștri”, ci chiar de „datoriile noastre”, respectiv „datornicii noștri”. Cine citește sau ascultă această pildă e cu siguranță foarte mișcat de învățătură și, de multe ori probabil, se poate simți cu musca pe căciulă amintindu-și pe cine nu a iertat și, implicit, ce greșeli impardonabile a comis.

Pe lângă înțelesurile imediate ale pildei, unele detalii merită o atenție deosebită. „Omul împărat”, personajul decident al pildei, îl închipuie în primul rând pe Dumnezeu-Judecătorul. Acesta hotărăște să facă un audit general al averilor sale și, după ce constată datoriile mari ale slugilor din stăpânia sa, trimite imediat pe unul dintre datornici, împreună cu femeia și copiii săi, să fie vânduți ca sclavi ca să li se recupereze datoria. Auzind rugăciunea robului, nu doar că îl păsuiește pentru o vreme, ci îi iartă tot. Dar când slujitorul nu iartă, la rândul său, unuia ca el o datorie de o valoare infimă, la plângerile celor din jur stăpânul își revizuiește judecata. Anulează iertarea generoasă și îl trimite la chinuri pe debitor până își va plăti tot. Un posibil răspuns la întrebarea, de ce e numit la început „om împărat”, iar apoi numai „stăpân”, ar fi acela că omul care își calculează bine cele peste care e așezat, căutând să țină rânduială, este ca un împărat: stăpân absolut peste lucrurile sale, responsabil întru totul. El are puterea să ierte datorii imense, dar și să vândă pe supuși ca pe niște obiecte. Omul împărat mai închipuie alegoric și pe omul rațional, chibzuit, care își cunoaște propria putere, împărățind nu neapărat prin despotism, ci mai degrabă prin mărinimie. Părintele Nicolae Steinhardt spunea la un moment dat că Dumnezeu este ca un boier: iartă fără limite, uitând orice datorie, este generos din cale-afară față de cei care îi cer milă, contrastând cu diavolul, un contabil care adună pe catastifele sale toate păcatele, greșelile, neputințele și scăpările oamenilor, pentru a-i acuza la judecata cea de pe urmă. Tot la fel, omul-împărat mai este și orice om care împărățește peste propriile impulsuri despotice. Nu e împărat cel care are putere nelimitată, ci acela care știe, în această stare fiind, să împartă cu mărinimie mila, pentru a face lucrurile să meargă. Orice om milostiv care iartă aproapelui său neputințele, greșelile și datoriile, este împărat peste propria rațiune și își ține mândria și ranchiuna în lesă, refuzând să se lase dominat de ele.

Să zăbovim și asupra diferenței dintre zece mii de talanți și o sută de dinari. Cine deschide Biblia sau Noul Testament înainte de cuprins, va vedea o listă de unități de măsură folosite în antichitate. Ele sunt calculate atât în greutate, cât și în materia metalului valoros, fie el aur sau argint, dar și în valoarea ca monede.  Un dinar avea o greutate de 4,50 grame de argint, așadar o sută de dinari datorați de slujitorul al doilea către sluga iertată, ar însemna 450 grame, o sumă care la bursa de metale prețioase din 2 august 2022 echivala cu 283,5 euro. O sumă semnificativă dar nu extrem de greu de recuperat, dacă s-ar calcula în acest fel. Sau, potrivit uzanțelor vremii când un dinar era plata unui muncitor agricol pentru o zi de muncă, ar însemna aproximativ venitul pe cinci luni, deci o datorie ceva mai mare, dar totuși returnabilă printr-un efort deosebit. Prin comparație, un talant înseamnă 43,620 kilograme de argint. Zece mii de talanți, suma iertată de împărat datornicului,  convertind valoarea argintului după același criteriu, ar însemna 274.806.000 euro datorie. Sau altfel, un talant valora circa 600 de dinari, echivalentul datoriei fiind deci de 6.000.000 de zile muncite, adică peste 16 mii de ani de muncă fără zi liberă. Acest calcul contabil exagerat poate aduce tulburare omului cuviincios, dar el vrea să arate ce datorie uriașă a iertat „omul împărat”. Dar slujitorul despre care e imposibil să ne imaginăm cum a ajuns să datoreze o asemenea sumă, avea de iertat o datorie de zeci de mii de ori mai mică și nu a făcut-o. Cifrele revelează o balanță extrem de dezechilibrată între milostenia stăpânului cu nemilostenia datornicului. Dar ele sunt cifre simbolice, referindu-se la întrebarea lui Petru: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?”, la care Iisus mai întâi i-a răspuns: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 21-22), ca apoi să rostească pilda tematizată în această duminică. Prin acest exemplu, Iisus ne arată că numai iertarea noastră nelimitată poate să atragă la rându-i iertarea lui Dumnezeu față de greșelile noastre nenumărate. Acest răspuns este și un ecou la răzbunarea crimei lui Lameh din Vechiul Testament, care ucisese un om pentru rana sa: „dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte!” (Facere 4,24). Toate aceste versete ne arată încă mai mult ce înseamnă mărinimia omului-împărat.

Evanghelia se încheie cu îndemnul ca și noi să iertăm fratelui nostru, însă cu specificația „din inimile noastre”. Prin urmare iertarea poate să fie și formală, nu din inimă. Există expresia: „te iert, dar nu te uit!” Aceasta nu e o iertare din inimă, ci mai degrabă o „scuzare”, o „clemență” din partea noastră față de cineva, ca lucrurile să meargă înainte cât-de-cât. Dar Domnul ne îndeamnă să tindem la mai mult. Doar o iertare formală nu e de ajuns. Ea atrage după sine abuzuri de diferite feluri. Ne face să reacționăm ca sluga din această pildă: fiind iertați pentru multe, să nu fim în stare să păsuim pe altul care ne e dator. Desigur, această disponibilitate a sufletului de a ierta, de a trece cu vederea, nu e ușor de practicat. Tocmai de aceea în lume suntem mai mulți oameni asemănători slugii din pildă și prea puțini oameni-împărați. Dar această simplă constatare nu e menită să ne ducă într-o fundătură potrivit raționamentului „ei, atâta se poate, n-am ce-i face!”, ci ne îndeamnă să tindem la mai mult începând cu un lucru mărunt: iertând micile greșeli și neputințe ale celui de lângă noi. Este clar că până nu vom ajunge să spunem din inimă, și nu doar cu buzele, rugăciunea „Tatăl nostru”, iertând din inimă greșelile celor de lângă noi, nu vom putea să Îl simțim cu adevărat pe Dumnezeu ca Tatăl nostru cel ceresc. Încă nu suntem oameni-împărați peste propriile mândrii, capricii, păcate, ci suntem sclavi ai acestora. Dar cu nădejde în Domnul, rugându-ne, iertând puțin aproapelui, primim asemenea datornicului iertare deplină, de toate greșelile, neputințele și datoriile noastre.