În cuvântul de învăţătură rostit la finalul slujbei, Patriarhul României a vorbit despre înţelesurile duhovniceşti ale tainei Sfintei Cruci pentru viaţa noastră spirituală şi pentru mântuirea noastră: „Domnul Iisus Hristos ne arată că oricine doreşte să vină după El trebuie mai întâi să se lepede de sine, să îşi ia crucea sa şi să Îi urmeze. Aşadar, lepădarea de sine, purtarea sau asumarea crucii şi urmarea lui Hristos sunt cele trei condiţii pentru a fi creştin şi a dobândi mântuirea”.

Lepădarea de sine înseamnă eliberarea de modul egoist de a trăi

Preafericirea Sa a explicat ce înseamnă lepădarea de sine şi a arătat că aceasta este prima condiţie pentru a fi ucenic al lui Hristos: „Însuşi termenul de lepădare de sine este dificil de înţeles pentru omul de astăzi. În alte limbi decât româna, lepădarea de sine se traduce cu negarea de sine. Mai ales într-o lume individualistă, în care se afirmă eul şi se cultivă egoismul, ca lăcomie după profit şi ca orgoliu, lepădarea de sine, ca program spiritual de renunţare la egoism, înseamnă ceva greu de acceptat. Totuşi, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că prima condiţie a urmării Lui, adică prima condiţie pentru a fi ucenic al Său, este lepădarea de sine. Însă, lepădarea de sine nu înseamnă desfiinţarea sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist de a vieţui. Lepădarea de sine înseamnă renunţarea la modul egoist şi pătimaş de a trăi doar pentru sine, în uitare de Dumnezeu şi de oamenii nevoiaşi. Hristos Domnul ne arată, de fapt, că numai atunci putem să-I urmăm Lui când centrul vieţii noastre nu mai suntem noi înşine, ci El. Când viaţa omului nu mai este centrată pe eul său posesiv, trecător şi limitat, ci pe legătura de iubire veşnică şi infinită cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viaţa omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre îmbogăţire spirituală veşnică în iubirea eternă a Preasfintei Treimi”.

Luarea Crucii înseamnă recunoaşterea neputinţelor proprii, dar şi voinţa de a birui păcatul

Preafericitul Părinte Daniel a arătat că „a doua condiţie a vieţii în Hristos este luarea sau asumarea Crucii": „Crucea are o mulţime de înţelesuri spirituale în Sfânta Scriptură. În Evanghelia de astăzi, Crucea poate însemna recunoaşterea propriilor neputinţe sau limite şi asumarea suferinţelor personale. Crucea este adesea o neputinţă sau o neîmplinire, o boală incurabilă, o patimă nevindecată, o tristeţe că nu am devenit sau realizat ceea ce ne-am dorit. Foarte adesea, crucea în viaţa omului poate fi şi o copilărie trăită fără părinţi, o viaţă de familie fără copii sau o văduvie pentru toată viaţa. Crucea poate fi şi un handicap, ca urmare a unui accident. Crucea mai poate fi şi o durere prelungită în tot timpul vieţii ca urmare a pierderii unei persoane dragi. În multe feluri, crucea este trăită ca fiind o neputinţă, o neîmplinire sau o suferinţă care marchează viaţa omului. Însă, când Mântuitorul Iisus Hristos îndeamnă pe fiecare "să-şi ia crucea ", aceasta înseamnă: Ia, acceptă, poartă neputinţa ta şi urmează-mi Mie! Prezintă-Mi Mie, durerea ta, neputinţa ta, boala ta, osteneala ta, lupta ta cu tine însuţi şi cu neputinţele tale! Astfel, Hristos voieşte să poarte împreună cu noi suferinţa noastră, ca să umple cu prezenţa Lui iubitoare, mântuitoare şi sfinţitoare neîmplinirea noastră apăsătoare. El, Dumnezeu - Doctorul, vrea să intre în viaţa noastră pentru a ne vindeca de neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti şi pentru a ne dărui viaţa divino-umană a Sa, adică mântuirea. El vrea să ne ajute ca să putem purta Crucea suferinţei spre a dobândi bucuria Învierii. El doreşte ca necazul, încercarea, neputinţa sau suferinţa pe care le avem să nu ne despartă de Dumnezeu, să nu ne înstrăineze de El, ci să le folosim pe toate acestea ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. (...) Părintele Dumitru Stăniloae spune că, duhovniceşte vorbind, crucea este şi dorinţa sau voinţa puternică de a respinge ispitele, de a lupta cu păcatul, de a fi statornic în credinţă şi în fapte bune. Cu alte cuvinte, Crucea este aici o suferinţă îndreptată spre biruinţă, o luptă pentru creştere în iubire smerită faţă de Dumnezeu şi de semeni”.

Urmarea lui Hristos prin credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu transformă suferinţa în speranţă

„Numai Hristos Domnul poate transforma crucea noastră în scară către cer, într-o şansă de ridicare spirituală din păcat şi suferinţă, prin puterea Lui lucrătoare şi vindecătoare în interiorul suferinţei şi al neputinţei noastre. Hristos Mântuitorul poartă împreună cu noi crucea noastră şi o transformă, adică dăruieşte sens suferinţei noastre ca loc de întâlnire a noastră cu El, Cel Răstignit şi Înviat. Astfel, crucea noastră se transformă în lumina sufletului şi în urcuş de înviere, ca sens şi sensibilitate pentru a trăi taina existenţei umane în comuniune de iubire. Când crucea suferinţei este purtată cu credinţă în Dumnezeu şi cu iubire faţă de Dumnezeu suferinţa se uneşte cu speranţa vindecării şi a mântuirii. Chiar dacă cineva care suferă de o boală incurabilă ştie că nu se vindecă el transformă suferinţa în biruinţă prin faptul că rămâne unit cu Hristos şi primeşte mântuirea şi viaţa veşnică. Mântuirea şi viaţa veşnică sunt mai de preţ decât sănătatea trupească şi viaţa lungă pământească. Necazurile toate ne apropie mai mult de Dumnezeu dacă în timpul încercărilor ne rugăm mai mult, ne pocăim mai intens şi săvârşim mai mult bine în jurul nostru. Cei care nu se roagă când trec prin necazuri, prin boală, prin suferinţă şi nu îşi pun nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu ajung adesea la deznădejde. O mulţime de oameni s-au sinucis pentru că nu s-au spovedit ori pentru că nu s-au rugat suficient ori pentru că nu au avut pe cineva aproape ca să se roage pentru ei”, a mai spus Preafericirea Sa.

Ora de Religie învaţă pe oameni să trăiască în iubirea lui Dumnezeu

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mulţumit părinţilor şi copiilor care s-au înscris pentru ora de Religie şi a arătat importanţa acesteia: „Dorim să mulţumim părinţilor şi copiilor care s-au înscris pentru ora de Religie, cu un rezultat foarte frumos. Acum, s-au înscris la ora de Religie mai mulţi copii decât s-au înscris la începutul anului. De ce? Pentru că au înţeles mai bine părinţii cât de importantă şi necesară este ora de Religie care învaţă pe oameni să trăiască în iubirea lui Dumnezeu. Să nu trăiască în uitare de Dumnezeu, ci în iubire de Dumnezeu. Să înţeleagă fiecare că aerul pe care îl respirăm, soarele care ne luminează, apa care ne ajută să păstrăm viaţa şi roadele pământului reprezintă lucrarea iubirii milostive pentru noi. Nu noi am creat cerul şi pământul, apa şi aerul, soarele şi lumina, nici noi, nici părinţii noştri, nici străbunicii noştri, ci sunt date în dar de la Dumnezeu. Atunci, cea mai importantă activitate a omului credincios este recunoştinţa, mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru toate. În Biserica Ortodoxă recunoştinţa se numeşte Sfânta Euharistie. Deci, noi, când săvârşim Sfânta Euharistie săvârşim o lucrare de mulţumire, de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu. Deci, copilaşii învaţă că Dumnezeu îi iubeşte şi răspund la iubire, iar iubirea lui Dumnezeu se arată prin părinţi buni, prin educatori şi învăţători buni, prin profesori buni. Această lucrare a iubirii milostive se face prin mâinile oamenilor”.

La final, Patriarhul României a oferit Mănăstirii Samurcăşeşti ca semn de preţuire şi binecuvântare mai multe cărţi liturgice şi de cult.