Oamenii, când se apropie războiul şi chiar mai înainte, nu pierd vremea în zadar. Ei se pregătesc mai dinainte prin osteneală, trudă şi hrană proastă, ca să se deprindă cu reaua pătimire. Se nevoiesc, apoi, în atâtea oprelişti, încât ajunează până şi de plimbări, de mâncări şi băuturi moleşitoare sau de multe alte lucruri, pentru paza şi întărirea trupului cu hrană puţină şi puţin gustoasă. De asemenea, ziua şi noaptea nu vorbesc de altceva decât cum să biruiască şi cum să năvălească, când trebuie să fie prezenţi şi unde să se întoarcă sau pe care dintre vrăjmaşi să-l doboare mai întâi. Astfel, grija şi truda lor este nespus de mare. Pentru ce? Pentru ca să biruiască, să câştige lauri trecători şi răsplătiri vremelnice, să se bucure de ei cei care-i văd şi să ruşineze pe învinşi. Deci, dacă aceştia lucrează astfel şi au mare grijă şi trudă, cât de mare grijă credeţi că trebuie să avem noi şi câtă osârdie, băgare de seamă, grijă şi priveghere din toate părţile trebuie să aveţi voi! Căci potrivnicul şi vrăjmaşul nostru nu este neştiutor, prost sau leneş, ci, pornind război împotriva noastră, el se pregăteşte din timp, pe unde să năvălească, cum să ne atace, unde să ne răpească, cu ce meşteşug să arunce şi să înfigă suliţele, ce curse să iscodească, cum să împiedice şi să trântească la pământ pe smeritul monah, nevoitor al bunei credinţe. Aşadar, lupta noastră nu trebuie să fie tot atât de mare? Grija noastră, nu tot atât de multă? Silinţa, nu tot aşa de puternică?

(Sfântul Teodor Studitul, Cuvântări duhovnicești, Editura  Episcopia Alba Iulia, Alba Iulia, 1994, pp. 57-58)