La 1 martie 293 a creat sistemul tetrarhiei, în care cei doi împăraţi care purtau titlul de Augustus, Dioclețian, supranumit Iovius, şi Maximinus, supranumit Herculius, şi-au investit fiecare câte un coimperator cu titul de Caesar: primul pe Galeriu, iar al doilea pe Constanțiu Chlorus. Dioclețian administra provinciile orientale din Nicomedia, în timp ce Galeriu îşi avea reşedinţa la Sirmium şi se îngrijea de provinciile de la sud de Dunăre. În Apus, Maximian Herculius conducea, de la Mediolanum, Italia şi Africa, iar Constanțiu Chlorus administra Gallia, Hispania şi Britannia de la Trier. După abdicarea primilor doi auguşti, cezarii au promovat în locul lor, iar alţi doi Caesares au fost numiţi: Maximinus Daza (pentru Orient) şi Flavius Severus (pentru Occident), formând o a doua tetrarhie. Odată cu moartea lui Constanțiu Chlorus şi proclamarea de către armată a fiului său Constantin în locul acestuia, sistemul tetrahiei nu a mai putut fi respectat; acestei perioade de cvasi anarhie (în care a existat, în teorie, o a treia tetrarhie), i-a urmat o diarhie (Constantin şi Liciniu, 313-324), după care Constantin a rămas singur împărat.

Atitudinea lui Diocleţian faţă de creştini a fost pusă pe seama caracterului său superstiţios, ca şi instigărilor probabile venite din partea ginerului său Galeriu (Caesar din 1 mai 293 d. Hr., era căsătorit cu fiica lui Dioclețian, Valeria) – Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor 10, 1-4; Instituţiile divine 4, 27, 4 ș.u., cf. Eusebiu, Ist. bis. 8, 1, 7; 4, 2-4; probabil la instigaţia lui Galerius: Ist. bis. 8, conclus. (18), 1. Eusebiu şi Lactanţiu se referă la evenimente diferite; se poate presupune că Lactanţiu descrie momentul declanşării la curtea imperială, iar Eusebiu, pe plan local.

Lactanţiu: Pe când [Dioclețian] se afla în provinciile orientale, cum era preocupat, de frică, să-şi cunoască viitorul, sacrifica vite şi căuta semne prevestitoare în ficatul victimelor. Atunci câţiva dintre slujitorii săi care-l cunoscuseră pe Domnul, în timp ce asistau la o sacrificare, au pus pe frunţile lor semnul nemuritor [al crucii]. Acest gest, izgonind demonii, a tulburat ritualurile [păgâne]. Haruspicii se agitau de zor şi nu vedeau în măruntaie semnele obişnuite şi, ca şi cum sacrificiul nu ar fi avut loc, recomandau mai multe sacrificii. Dar, în acelaşi fel, animalele jertfite în continuare zeilor nu au arătat nimic, până când faimosul Tages, şeful haruspicilor, fie dintr-o suspiciune, fie văzând ceva, spuse că cele sfinte nu răspund, deoarece la ceremoniile religioase asistă oameni neiniţiaţi [în acele practici]. Atunci, înnebunit de ură, [Dioclețian] a poruncit ca nu numai cei care conduceau serviciul religios, ci şi toţi cei care se găseau în palat să aducă jertfe şi a ordonat ca cei care ar fi refuzat să fie pedepsiţi cu bicele. Prin ordinele scrise date [de el] comandanţilor de unităţi, i-a constrâns până şi pe soldaţi să participe la sacrificiile nelegiuite, iar dacă aceştia ar fi refuzat, să fie eliberaţi din serviciul militar. (Despre moartea persecutorilor 10, 1-4trad. Bejan, Iași, 2011)

Lactanțiu și Eusebiu sunt convinși că Galeriu a fost un oponent feroce al creştinilor şi îl prezintă drept principalul instigator al persecuţiei (Despre moartea persecutorilor 10, 6, Ist. bis. 8, 16, 2; Viața lui Constantin 1, 56-58). Este greu de apreciat în ce măsură Dioclețian a lansat persecuţia datorită acestuia, pe de o parte, iar, pe de altă parte, datorită propriilor superstiţii, de care Lactanțiu vorbeşte în Despre moartea persec., cap. 11; cel mai probabil, a făcut aceasta din ambele pricini. Pe de altă parte, un martor de primă mărime precum Constantin nu menţionează rolul negativ al lui Galeriu: după acesta, persecuţia s-a datorat (numai) superstiţiilor lui Dioclețian (apud Eusebiu, Viața lui Constantin 2, 51), care este singurul învinuit dintre tetrarhi, într-un context în care absenţa lui Galerius, mort în condiţii groaznice, surprinde, căci menţionarea acesteia ar fi putut servi propagandei creştine (Orat. ad Sanctos 24-25).

Constantin (apud Eusebius):„Pe Tine, Dumnezeule Prea Înalt, Te chem spre mărturie: eram încă un copil când am auzit cum – și cu câtă stăruință – întâi-stătătorul dintre împărații de atunci ai romanilor, nefericitul (pe drept cuvânt nefericitul!) cu sufletul bântuit de cețurile nebuniei, își iscodea soldații puși să-l păzească, doar o afla cine ar putea fi acești „drepți ai pământului”, și cum unul dintre preoții jertfitori din preajma lui i-a răspuns: „Fără îndoială, creștinii!” la care împăratul, sorbindu-i cuvintele de parcă i-ar fi picurat miere, și punând mâna pe sabia ținută pentru pedepsirea ticăloșilor, a abătut-o asupra cuvioșilor celor neîntinați, pe data dând poruncile acelea aducătoare de moarte (parcă scrise cu vârful spadei muiate în sânge), iar judecătorilor ordonându-le să se iscusească cât mai tare la minte spre a născoci pedepse noi. (Viața lui Constantin 2, 51 trad. Alexandrescu, PSB 14, 112-113)

Este important, de asemenea, de menționat și contextul intelectual anti-creștin din această perioadă. De pildă, Lactanțiu menționează doi intelectuali care, având acces la curtea imperială, atacau creștinismul la momentul declanșării persecuției, în 303 (Instituțiile divine 5, 2, 3 – 5, 4, 1).

*

Suplimentar

P.S. Davies, „The Origin and Purpose of the Persecution of AD 303”, Journal of Theological Studies n.s. 40, nr. (1989); T.D. Barnes, „Pagan perceptions of Christianity”, în Early Christianity. Origins and evolution to AD 600, ed. Ian Hazlett (London: SPCK, 1991); Alan K. Bowman, „Diocletian and the first tetrarchy, A.D. 284-305”, în The Cambridge Ancient History, XII: The Crisis of Empire, A.D. 193-337, ed. Alan K. Bowman, Peter Garnsey, şi Averil Cameron (Cambridge: Cambridge University Press, 2005).