Asta înseamnă că toate formele exterioare prin care se manifestă viaţa religioasă sunt bune şi preţioase dacă ajută la dezvoltarea duhovnicească a omului, la apropierea lui de Dumnezeu. Preţioase sunt rugăciunile sincere, fiindcă ele slujesc drept expresie a credinţei, evlaviei şi iubirii de Dumnezeu, înduplecându-L pe Domnul spre milostivire faţă de rugător, şi îl apropie pe om de El. Preţioase sunt slujbele bisericeşti, pline de simbolism şi de ritualuri profund mişcătoare, fiindcă ele dezvoltă în om simţământul religios. Preţioasele sunt faptele milostivirii şi diferitele exerciţii evlavioase, fiindcă ele educă voinţa ce năzuieşte să facă placul lui Dumnezeu.

Toate aceste forme de manifestări religioase devin însă lipsite de noimă dacă pierd legătură cu sufletul viu. Lipsite de noimă şi de scop devin rugăciunile, dacă sunt rostite numai cu gura, fără ca la ele să ia parte şi mintea, şi inima. Cu totul inutile devin ritualurile, dacă ele nu cultivă în suflet iubirea de Dumnezeu şi supunerea faţă de El. Până şi faptele binefacerii şi slujirii aproapelui îşi pierd valoarea dacă omul nu ia parte la ele cu sufletul (v. I Cor. 13, 3).

(Sfântul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – volumul I, Editura Sophia, 2013)