Cu mulţi ani în urmă un bătrân fizician îşi amintea o întâmplare din viaţa lui de student, pe care nu a putut niciodată s-o uite. Fiind doctorand la München, după un examen trecut cu bine, a plecat să sărbătorească evenimentul cu un coleg, la una dintre faimoasele berării ale oraşului. Plini de veselie şi de încredere în viitor, se adresau unul altuia cu Herr Professor şi cu Herr Doktor, cu o voce cam sonoră. La un moment dat, tocmai când erau pe punctul de a mai comanda o halbă, s-a apropiat cu multă sfială un bătrânel modest care le-a cerut îngăduinţa să rămână câteva clipe la masa lor, pentru că înţelesese că erau fizicieni şi îi plăcuse mult discuţia. Tinerii i-au îngăduit cu generozitate să ia loc. Bătrânul s-a înclinat, mulţumind: „Îngăduiţi-mi să mă prezint: Wilhelm Röntgen”.

„De prisos să mai adaug”, spunea povestitorul, „că ne-am îngălbenit amândoi. În faţa noastră  se afla unul dintre cei mai mari fizicieni ai omenirii, care ascultase cu mare interes balivernele noastre. Atunci am primit cea mai de neuitat lecţie de modestie. Şi mai important decât examenul pe care îl trecusem şi tot ceea ce învăţasem atunci şi am învăţat mai târziu, a fost faptul că am înţeles că spiritele cu adevărat mari îşi dau seama de limitele omului, de faptul că adevărurile care li se descoperă conţin mai mult decât stricta realitate imediată. Se dezvăluie un univers al generozităţii, al conştiinţei, al evaluării,  proprii orânduirii lumii, lăsată nouă pentru a ne apropia de ea cu sfială şi smerenie”.  

Se află în viaţa noastră unele prezenţe care alcătuiesc schelăria de nedărâmat a credinţelor noastre, a convingerilor noastre, a însuşi modului în care ne trăim viaţa de aici, pregătindu-ne pentru cea viitoare. Aceste prezenţe sunt atât de evidente în atitudinile, în înfăptuirile lor, încât nu ne mai dăm osteneala să remarcăm altitudinea pe care au atins-o în urcuşul neîntrerupt către desăvârşire. Ele sunt cele pe care Domnul ni le-a rânduit să ne sprijine, să ne dăruiască certitudini, să ne ferească de îndoieli, să fie pentru noi treptele ascensiunii ostenitoare pe care orice creştin ar trebui să pornească, pentru că ea dă sensul real al existenţei noastre.

Ştim că aceste prezenţe există, nu le mai punem la îndoială, instinctiv înţelegem că ele sunt modelul, prototipul vieţii îndreptate către un anumit ţel şi nu către o harababură, în care nu ştim de fapt nici ce voim, nici încotro ne îndreptăm, nici ce ne aşteaptă. Spre acele prezenţe trebuie să privim. De la ele trebuie să învăţăm. Exemplul lor durează şi după ce nu mai sunt. Amintirea lor ne dă o certitudine, întocmai ca atunci când ar fi zilnic printre noi. Sunt marile personalităţi, exemple, pietre de hotar, ce delimitează ceea ce trebuie să fie, ceea ce trebuie să devenim, de ceea ce inconştienţa ne îndeamnă să lăsăm a se dizolva în haos. Ele sunt modelele către care ar trebui să privim, acele „de la sine înţeles” sub modestia cărora se ascunde valoarea adevărată, pe care o pierdem, din păcate. Modele de interes şi dragoste pentru semeni de la care, oricât ar fi de modeşti, avem ce învăţa. Pentru că adevărul se poate afla pretutindeni.

Într-o colecţie de scrieri duhovniceşti datată din sec. V, se povesteşte că un schimnic din pustietate, a fost întrebat: „Avva, cum recunosc eu adevărul?” Răspunsul a fost: „După efectul pe care-l are asupra ta şi asupra altora. Adevărul întăreşte bunătatea şi luminează realitatea”.

O simplă istorioară care relatează un moment, s-ar zice nesemnificativ, din viaţa unui mare om de ştiinţă, duce la sensuri complexe care ne întăresc în convingerea că viaţa nu este doar o înşiruire de fapte exteriaore, fără o semnificaţie  pe care ar trebui să ne dăm osteneala a o descoperi.  Fiecare pas al existenţei ne face clar că nu putem şti totul. Credinţa compensează această imperfecţiune. Ea ne arată că pentru aceasta avem nevoie de ajutor. Ea ne dă siguranţa pe care altfel nu am avea-o, că ne putem sprijini pe o putere, fără de care nu am reuşi nimic. Astfel, credinţa şi cunoaşterea devin împreună un proces comunicativ. În câte împrejurări ale existenţei rămâne singurul nostru sprijin şi singura noastră speranţă? Căci omul nu se poate mulţumi să accepte relaţii doar cu realitatea finită. De aceea, după o perioadă a limitării vieţii prin materialism, spiritualul se întoarce înapoi în ştiinţă. El nu se opune materiei ci îi dă acesteia o altă perspectivă, deschisă spre speranţă şi responsabilitate, alta decât aşa numita “raţionalitate”, prin care se înţeleg doar lucruri ce stau sub imperfecţiunea limitării noastre. Credem că ceea ce nu poate fi imediat explicat prin mijloacele acestei limitări, nu există. Ne imaginăm că totul se simplifică, reducându-se la fenomene pe care le putem rezolva ca la algebră. Dar ce ne facem cu celelalte?  Să nu uităm ce spunea Dostoievski: ”Dacă totul ar fi raţional pe pământ, nu s-ar întâmpla nimic.”

Există astăzi noţiunea foarte actuală „a te descurca”. Pentru cei care şi-au legat viaţa de dorinţa de a exprima ceva din reala problematică a umanităţii ea a rămas străină. Cred că Dostoievski, Röntgen, alţii asemenea lor, n-au fost „descurcăreţi” cum se spune despre unii, cu un puternic accent admirativ. Ce înseamnă, ştim cu toţii. Şi la acest atribut aspiră nenumăraţi oameni. Nimeni nu-şi pune întrebarea: ”Şi apoi?” Ce se întâmplă apoi? Ce ne rămâne în final nouă? Ce lăsăm celorlalţi? Averi uriaşe? Case, conturi în bancă, bijuterii? Le putem lăsa fericire? Putem lăsa prin testament bucurie, împăcare cu noi şi cu ceilalţi? Dimineţi însorite în care ştim că avem înaintea noastră o zi pe care-o dedicăm celor iubiţi nouă? Pe care-i iubim cu adevărat, care ne iubesc cu adevărat şi nu trag cu coada ochiului la ceea ce le va rămâne după moartea noastră? Seri în care să privim cu mulţumire la ziua care a trecut şi în care am putut face o bucurie celorlalţi? Un nume cu care să nu se ruşineze? Convingerea că n-am trăit chiar degeaba? Poate că, aşa cum am mai spus de curând, există şi un altfel de sens al infinitivului cenuşiu „a te descurca”. Poate că putem fi „descurcăreţi” în alt sens: Ne „descurcăm” descoperind, dobândind bucuria, liniştea sufletească, dragostea pentru semenii noştri.

Tot Dostoievski spunea undeva că fără iubire nemurirea n-ar fi posibilă. N-ar trebui să ne „descurcăm” aspirând la veşnicie? Fiindcă, oricum, cei câţiva zeci de ani pe care-i trăim cu grija de a fi „descurcăreţi” trec repede. Şi atunci revine întrebarea: „Şi apoi?”.

Deci cred că Röntgen, descoperind radiaţiile care l-au făcut celebru şi pe care-l pomenim destul de des în împrejurările cotidianului, a preferat acest fel de a fi descurcăreţ, păstrându-şi modestia şi interesul pentru ceilalţi, de la care era convins că are de învăţat.

După Olivier Clément lumea este locul unui neîncetat dialog al omului cu Dumnezeu şi al dialogului oamenilor între ei. Dumnezeu aşteaptă ca „omul să descifreze semnificaţiile infinite ale lucrurilor, punând în valoare cu amprenta sa darurile primite şi transformându-le în ofrande”, spune el. Astfel viaţa se îmbogăţeşte continuu şi creşte spiritual. Prin această creştere se descoperă sensul creaţiei, întrucât căderea în păcatul originar a întunecat, dar nu a suprimat caracterul ei harismatic. 

Căci lumea este darul lui Dumnezeu, expresia iubirii Sale pentru om. Nu trebuie să uităm niciodată acest lucru.