Pentru prietenia omenească, de multe ori, chiar şi în nevoi cădem, iar pentru dragostea lui Dumnezeu şi de cea mai mică osteneală noi ne lepădăm. Pentru atâta prietenie a Lui, oare ce nu s-ar cuveni nouă a primi? Cu adevărat vrednici de plâns suntem, de plângere şi de lacrimi şi de jelit suntem, de tânguire mare şi de multă întristare, pentru că ne lepădăm de bună voie de înălţarea noastră; nevrednici ne-am arătat cinstei lui Dumnezeu şi, după atâtea faceri de bine ce ne-a făcut nouă, nemulţumitorii Lui ne-am arătat. Învrednicindu-ne a fi fiii lui Dumnezeu, moşteni şi dimpreună cu Hristos moştenitori, şi fraţi, şi prieteni, cu nimic nu ne deosebim de vrăjmaşi căci nu ştim a păzi sfaturile şi poruncile Lui. Ce mângâiere va fi nouă? Acela cu Sângele Său ne-a răscumpărat pe noi şi la cer ne cheamă, iar noi alergăm la gheena. Dar ce cuvânt poate să spună după vrednicia fiecăruia, dragostea Lui către noi? Ce minte va cuprinde fericirea aceea, desfătarea, veselia, slava şi lumina? Pentru că toate acestea le-a gătit Dumnezeu mai vârtos din dragostea Sa celor ce-L iubesc pe Dânsul.

(Povățuiri creștine pentru tineri, Colecție coordonată de Ignatie Monahul, Editura Anastasia, București, 2001, p. 23)