Prietenii Sfintei Parascheva (2006)
În fiecare zi, pe esplanada Catedralei mitropolitane din Iaşi, asistăm la un permanent du-te-vino. Fie că e sărbătoare sau zi de lucru, că e dimineaţă sau seară, piatra cubică de pe aleea din curtea Mitropoliei este călcată zi de zi, oră de oră - în funcţie de sens - cu paşi grei, apăsaţi sau, dimpotrivă, cu paşi sprinteni, încrezători, plini de speranţă. Toţi care intră în perimetrul Mitropoliei ştiu foarte bine unde trebuie să ajungă. Ba, mai mult, chiar parcă se grăbesc, ca nu cumva să întârzie la o întâlnire mult visată. O întâlnire fixată cu inima, poate ieri, poate alaltăieri, poate săptămâna trecută sau cine mai ştie când...
Privind chipurile uşor încruntate ale celor care vin la Mitopolie şi sclipirea luminoasă a celor care pleacă, un străin oarecare ar putea paria că pe toţi aceşti oameni îi aşteaptă vreun duhovnic - poate cel mai bun din câţi vor fi existat vreodată - care dă sfaturile cele mai bune şi mângâie sufletele într-un fel cu totul aparte.
Bătrâni mai sprinteni sau mai greoi, tineri mai liniştiţi ori mai zvăpăiaţi, bărbaţi, femei, copii, cu toţii devin parcă alţii după ce intră în catedrală. Gânduri, griji, suferinţe par a se transforma toate într-o diafană speranţă şi într-o plăcută nerăbdare: un dor de-a mai vorbi câteva clipe cu Sfânta Parascheva.
M-am aşezat odată în strana din partea opusă raclei cu sfintele moaşte vrând să văd cum arată cei care stau, chiar şi câte o oră, aşteptând să le vină rândul să atingă mâinile Cuvioasei. M-am simţit ruşinat şi m-a mustrat conştiinţa faţă de toate prejudecăţile pe care le avusesem faţă de semeni. Din persoane pe care dacă le întâlneşti pe stradă te îngheaţă cu asprimea căutăturii, din adolescenţi cu tunsori şi haine rebele, nu mai rămân, în apropierea moaştelor sfinte, decât nişte suflete calde şi mulţumite c-au mai schimbat un gând, o trăire cu Sfânta Parascheva...
Numai cine n-a fost vreodată la Iaşi nu ştie cât este de iubită Cuvioasa Parascheva. Numai cine nu a văzut sutele şi miile de închinători care zi de zi trec pe la catedrală, nu înţelege cum de poate aduna Sfânta Parascheva atâta lume la Iaşi, pe 14 octombrie.
Pentru mulţi, 14 octombrie este ziua celui mai binecuvântat prieten, care vreme de-un an le-a ascultat - de aproape sau de departe - tristeţile şi bucuriile, eşecurile şi reuşitele, care, în feluri ştiute şi simţite doar de ei, i-a ajutat şi i-a mângâiat, le-a întărit convingerea că nu sunt niciodată singuri.
Sărbătoarea Cuvioasei Parascheva este una a tinereţii şi a bucuriei. Este sărbătoarea unui sfânt care şi-a închinat bucuros tinereţea urmării lui Hristos. Sentimentul bucuriei este cel care palpită, an de an, la mijloc de octombrie în fiecare colţişor al laşului. Totuşi, bine ar fi ca în aceste zile să căutăm o altfel de bucurie decât cea cu care ne ademeneşte lumea zi de zi. Să căutăm acea bucurie rară, diafană, pe care o înţelege doar sufletul, dar nu şi trupul trecător. Pentru că aşa a făcut şi Parascheva, tânăra de odinioară, care cu osteneală şi hotărâre neclintită L-a căutat pe Hristos, sfânta de astăzi, de ale cărei sfinte moaşte ne apropiem cu multă nădejde şi dragoste.
(Nicolae Hulpoi - Lumina de Duminică, 15 octombrie 2006)