În ultimul timp persoane diferite îmi spun tot mai des că stările mele de rău se datorează unei frici interioare pe care o port. Uneori îmi este greu să primesc. Căci nu recunosc în mine asocierea aceasta. Încerc totuși să analizez, să mă cercetez pe sine. Știu că înlăuntrul meu mă frământă temeri de tot felul, dar nu le-am asociat cu toate simptomele trupești care îmi rod măruntaiele și oasele, cele pământești ale mele, Slavă Domnului! Am considerat că sunt chestiuni de natură diferită. Că pot cel mult să interfereze, dar nu să se determine.

Azi mă întrebam cum de au început temerile să intre în viața mea?

Nu știu dacă am identificat corect timpul, însă cred că de când au apărut pruncii. Și cum ar putea să nu îți fie teamă când primești în brațe, în brațele tale nevrednice și neputincioase cea mai candidă și nevinovată făptură pe care au văzut-o vreodată ochii tăi? Cum aș fi putut să nu încep a mă teme când priveam la acel chip alb și ochișori albaștri care mă fixau naiv și fără prihană ca pe singura făptură care exista pe atunci în lumea lui și prin care cunoaște lumea largă? Iar eu știam cine sunt și că nu știu sau nu pot...

Desigur, Domnului îl încredințam pe el și toată viața lui, însă prezența patimilor mele îmi părea că face atât de mică această încredințare. Domnul este toate, dar acea privire mă făcea datoare ca eu să îi fiu eu cea prin care sa Îl cunoască pe El. Eu să dau mărturia ființării Lui, cea prin care să Îl poată vedea, cunoaște și trăi pe Dumnezeu! Și știam prea bine că sunt prea mult eu ca să-I pot lăsa loc Lui ...

Îmi era teamă să nu pierd undeva, în tumultul vieții, acel zâmbet al lui, să nu uit cum spune el „mama”, nici glasul, nici tonul, nici legănarea vocii, sau să nu uit cum avea mânuța aceea mititică și moale? Să nu uit gustul clipei când alerga către mine. Să nu uit gustul copilăriei, al nevinovăției și candorii lor, pruncuții lui Dumnezeu... Cum să nu primesc cu o emoție covârșitoare toate acele priviri ușor aiurite de atâta văzduh cât cuprindeau ochișorii lor? Mă temeam să nu cumva să uit jocul și felul cum se țineau de mânuțe, somnul lor lin, pleoapele adormite a mirare și pace, ca nu cumva mintea aceasta limitată să nu poată ține pentru totdeauna în piept mireasma pătuțului, cârlionții aurii, moalele obrăjorilor bucălați, acea atmosferă anume pe care nu o puteam ține captivă pentru totdeauna în memoria mea.

Unde sunt cuibărite acum toate astea? Unde? De ce uităm? Cum putem actualiza în noi ceea ce este ascuns, undeva, în pelicula sufletului? Cum putem aboli uitarea? Memoria suntem noi, acea parte din noi înșine depozitată în abisul ființei.

De aceea, iată, mă temeam să nu pierd, să nu prade stricăciunea...

...întrebările lor din altă lume sau răspunsurile cu care deschideau zăvoarele vieții...

...moliciunea cu care se așază pe pieptul meu când este obosit și îi vine somnicul...

...lacrimile din ochișori când nimeni altcineva nu îl înțelege...

...mângâierea cu care își pune mânuța nevinovată pe obrazul obosit al mamei...

Dar mai ales, cum să nu vină teama când Dumnezeu îți așază în brațe cea mai nevinovată făptură a Sa, iar tu știi în ce lume intră? Știi că imediat ce vine în lume, o vânează stricăciunea, boala, mizeria lumească cea atât de perfidă. Ai vrea să păstrezi pentru totdeauna înaintea ochilor și a inimii această privire risipită în toate zările inocenței, ai vrea să îl poți învăța meșteșugul dăinuirii, să-i încurajezi inimioara spre toată curăția, încât nici să nu înțeleagă subliminalele mizeriei umane, să rămână candid și cuminte, aducând nădejdea unei alte realități decât cea atât de îmbătrânită în patimi.

Poate este patologic și neduhovnicesc, dar prima reacție a mamei din mine aceasta este mereu. Să pot înveșnici clipa și ceea ce este pruncul prin darul lui Dumnezeu, să îi doresc măcar să ducă în veșnicie aceste nestemate ale neprihănirii și făgăduințe dumnezeiești. Primesc pruncul cu o emoție de sfială și teamă sfântă. Nu îl pot lua cu brutalitate și nepăsare. Bucuria este îngemănată cu simțământul nevredniciei și al neputinței personale omenești de a purta în viața mea Raiul și lucrul mâinilor Lui. Poate, de fapt, se numește necredință în atotputernicia lui Dumnezeu, în Iubirea Sa restauratoare, dar n-aș crede... 

Farmecul aproape hipnotic trăit înaintea unei frumuseți atât de cuminți, înaintea delicateții și candorii, mă face să o doresc pentru totdeauna, să fie și să rămână. Cum ai putea să nu te temi când simți în ființa ta cât de plăpândă și cuminte e făptura pe care o vezi pentru întâia oară? Când fiecare dintre ei este o viață anume, pe care numai când o porți la și în pieptul tău, o înțelegi și știi că este.

Iar toate aceste simțăminte nu merită să fie tratate psihologic, căci ele sunt de ordin metafizic și țin de finețea sufletului de a percepe cele dincolo de prozaismul practic.