În peisajul cultural românesc, marcat de provincialism, snobism şi epatare, un rol esenţial îl joacă, sau mai bine zis ar trebui să-l joace, intelectualul ortodox. După jumătate de secol în care intelectualii şi-au ascuns cu grijă religiozitatea îndărătul metaforelor greu de pătruns pentru canaliile de la cenzură, iată că de 20 de ani este libertate.

Intelectualul creştin a ieşit din catacombe însă rămâne încorsetat în vechile structuri instituţionale şi din păcate, rareori reuşeşte să-şi exprime decisiv opţiunea pentru credinţă. O intelighenţie bine educată s-a pripăşit pe la mănăstiri, acolo unde tihna comunicării şi ritmul liturgic monastic le încuraja inspiraţia. Alţii participă la unele congrese şi conferinţe cu circuit închis, accesibile doar elitelor cu invitaţie ştampilată, mereu aceeaşi, vorbind despre pasiunea lor de o viaţă.

Însă o elită a societăţii care să răsară în spaţiul civic, să se organizeze temeinic, să dea sens creştin junglei urbane şi să fie accesibilă majorităţii încă nu s-a întâmplat. De multe ori astfel de organizaţii sunt repede tractate discret spre o parte sau alta a eşicherului politic, sau se compromit în hăţişuri mentale extremiste. Idealul intelectualului creştin ia fiinţă repede şi se stinge curând, sub presiunea străzii consumiste şi a rating-ului ucigaş. De bună seamă, sunt mulţi oameni educaţi prezenţi în tinda Bisericii, ajutând la exprimarea ei în lume, însă o mişcare propriu-zisă – deschisă şi sistematică – a intelectualilor creştini încă nu s-a văzut.

Multe dintre elite repetă aceleaşi poncife comuniste, învăţate de pe la nişte academicieni care descoperiseră roata, primul om, fierul, focul, ceramica, cucuta, raiul, toate în România, spre slava conducătorului iubit, de preferinţă cât mai aproape de Scorniceşti. Alţii s-au blocat în declaraţii piezişe care vorbesc despre naţionalismul Bisericii. Sunt unii intelectuali care admiră creştinătatea apuseană, ordinea monumentală de catedrală catolică, militarizarea teologică şi implicit bunăstarea care vine de aici. Cei mai mulţi uită că toată cultura românească dintotdeauna s-a născut în pridvorul Bisericii, s-a adăpat cu credinţă, a fost încurajată de cler şi s-a dezvoltat în mănăstiri. După 20 de ani de la moartea comunismului, mai există mulţi comunişti, pentru care ideologia pură, delaţiunea vie, viitorul impus, slugărnicia cu fason, celebrarea propriilor suficienţe, sunt coordonatele vieţii lor.

De aceea este cu totul remarcabilă apariţia în agora publică a unui intelectual creştin de mare rafinament, care nu numai că probează adevărurile credinţei sau susţine demersurile religioase, ci se pune bine merci pe treabă în ogorul Bisericii, se apucă de hermeneutică creştină, descoperă izvoare exegetice remarcabile, pune în valoare retorica teologică răsăriteană, pătrunde în duh patristic la izvoarele parabolelor Mîntuitorului. După ce a scris o carte despre îngeri care poate deveni oricând o lectură obligatorie pentru teologi şi filosofi deopotrivă, scriitorul Andrei Pleşu vine acum cu o abordare fascinantă a parabolelor christice, interpretate în cheie patristică răsăriteană, lipsit de inhibiţiile clericale, însă credincios până la capăt ortodoxiei textelor, surprinse în frumuseţea lor ingenuă şi tainică deopotrivă. Pentru că pildele lui Hristos sunt de fapt fântâni ale infinitului iubirii dumnezeieşti aşezate simplu, neaoş, pe marginea drumului minţii omeneşti, invitându-ne să bem apa cea de nemurire şi să cunoaştem Tainele cerului în firescul de humă al lumii, coborâte smerit pe pământ.

Am surprins în vorbele lui Pleşu nu epatare gongorică, nu preţiozitate de savantlâc, nu erudiţie iniţiatică, ci acea putere de sfătuire a omului simplu şi sincer, plină de înţelepciunea Celui veşnic, care ascultă chemarea tăcută a lui Dumnezeu, păstrată în frumuseţile acestei lumi.