„Întâiul om nu şi-a împlinit chemarea, îmi spune tatăl meu. Primul om n-a ştiut să ajun­gă la unirea cu Dumnezeu şi la îndumnezeirea deplină a lumii create.”

Eram gata să plâng. În fond aveam dreptate. Căderea primului om era căderea mea. Îmi părea rău că Dumnezeu n-a făcut ceva să îm­piedice această cădere. De exemplu, să-i dea omului un pic mai puţină libertate... Dar o libertate limitată nu mai e libertate. Omul po­seda libertatea autentică, divină, necondiţio­nată. Nici chiar Dumnezeu nu poate intra la om dacă omul nu-i deschide uşa pentru a-L primi. Cum spune El însuşi: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va des­chide uşa, voi intra la el”. Omul era aşezat atât de sus, încât Dumnezeu Însuşi nu voia să-l împiedice să facă lucrul care i se va părea bun. Părinţii Bisericii sunt categorici: „Nici chiar Duhul Sfânt nu poate sili voinţa să facă ceva împotriva ei... Duhul Sfânt nu săvârşeşte nimic fără voinţa omului”. Omul a săvârşit răul pentru că era liber. Căci răul presupune întotdeauna libertatea. Fără libertate nu există rău. Fără libertate, răul nu este decât o con­strângere, o violenţă exterioară, o stare de po­sedare străină. Dar dacă răul nu este posibil fără libertate, binele nu este nici el cu putinţă. Fără libertate, e exclus şi binele adevărat, dumnezeiesc. Liber, omul a comis răul. A fost pedepsit. Alungat din rai.

(Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 61)