Erbiceni: o localitate despre care nu s-a scris foarte mult, aproape de fel. O localitate nu departe de drumul european ce leagă Iașul de nordul țării, care în trecut prezenta interes datorită cercetărilor arheologice făcute pe raza comunei cu același nume. Pârâul Doroșca, Dealul Sărăturilor, la Curtea Veche; sunt doar câteva locații ce apar în materialele publicate de cunoscuți arheologi care au descoperit pe raza comunei Erbiceni semne de viață încă dinepipaleoitic, aparținând unor triburi swideriene. Ceea ce puțini știu însă - ce-i mai trist chiar și mulți din locuitorii acestui sat de câmpie unde și eu am văzut lumina zilei, este că în Erbiceni s-a născut acum 173 de ani ilustrul profesor de teologie, elenist, bizantinolog, traducător, decan al Facultății de Teologie din București, membru al Academiei Române, Constantin Erbiceanu.
Constantin Ionescu, căci aceasta era numele său de familie, s-a născut la data de 5 august 1838, având fericirea să vadă lumina zilei într-o casă unde candela nu se stingea niciodată. Tatăl său, Ioan Ionescu, era preot în Erbiceni, iar mama lui, Zoița, era și ea descendentă tot dintr-o familie de preot, fiind fiica părintelui Gavril din Hârlău. Dovada cea mai grăitoare că viitorul profesor și-a iubit mult satul unde s-a născut o reprezintă numele său, nume înfiat și legat de locul natal care reprezintă pentru toți pete de umbră și lumină, fascinație și nostalgie, dar mai ales leagănul aducerilor aminte. Schimbarea numelui s-a făcut în școala primară deoarece erau mai mulți elevi cu numele Ionescu. Ioan și Zoița au avut 6 copii. Când Constantin, împlinise 10 ani, mama lui a decedat la a șaptea naștere, la care a murit și pruncul. Deci copilăria viitorului profesor a fost marcată de această incomensurabilă durere: lipsa celei care-i dăruise viață. Dintre cei șase frați, cel mai cunoscut a fost Gheorghe, se pare primul dintre ei, care, după absolvirea Seminarului, a făcut studii la Atena și a devenit profesor al Seminarului Veniamin din Iași . Nicolae Iorga amintește de Gheorghe Erbiceanu care a trecut la cele veșnice în anul 1899. Din însemnările cunoscutului istoric despre profesorul Erbiceanu Constantin se poate deduce că cei doi erau nu doar prieteni, ci și rude spirituale, deoarece acesta a botezat pe unul din copii lui Iorga. Iată câteva frumoase amintiri ale lui Iorga despre profesorul Erbiceanu: „am stat lângă prietenul respectat toată tinerețea mea, de la venirea în București, din aceleași părți ale dragei noastre Moldove, pribegi amândoi într-un oraș mare pe care nu-l înțelegeam totdeauna și căruia nu-i puteam cere să ne înțeleagă cu totul. De aceea și stăm noi moldovenii, mai aproape unul de altul, și cu atât mai mult cu cât viața ne strânge prin alte legături ale tovărășiei științifice, ale comunității de ocupație, ale Bisericii. Și te-am văzut coane Costache, între ai tăi și între ai mei, mi-ai ținut în brațe copila la Sfântul Botez, ți-am fost vecin de casă, tovarăș de bibliotecă și la durerile mele cele mai mari am văzut, recunoscător lacrimi în ochii tăi bătrâni.“
Înzestrat cu alese însușiri sufletești, cultivate mai întâi în casa părinților și continuate apoi în școală, tânărul Constantin Erbiceanu a fost remarcat la început de dascălul care l-a învățat să aștearnă pe hârtie graiul dulce românesc. În prima jumătate a secolului al XVII-lea în Erbiceni nu era nici o școală. De aceea, copiii preotului Ionescu din Erbiceni vor fi fost nevoiți să urmeze cursurile celei mai apropiate școli aflate în satul Sârca, despărțit de Erbiceni de un deal împădurit numit Chicirea. În anul 1844, fiul preotului Ionescu, în vârsta de 6 ani, va urma cursurile școlii sătești din satul învecinat, avându-l învățător pe psaltul de la Biserica Sârca, numit Genuță. Iată cum au rămas întipărite acele clipe de școlar în amintirea profesorului de mai târziu. „… am învățat la acea școală trei ani unde am învățat a scrie și a ceti ceaslovul, psaltirea, aritmetica; tot aici am învățat și psatichie multă. Orele erau de dimineață până la prânz și după masă de la 2 ore până seara neîntrerupt. Mâncarea pe-o săptămână ne-o aduceam de acasă, iar sâmbătă după masă ni se dădea drumul acasă pentru a ne întoarce luni. Școlari pe timpul meu erau vreo 80, iar disciplina era foarte severă“.
După 4 ani, fratele mai mare, Gheorghe a absolvit școala de la Sârca și a plecat la studii mai departe la Seminarul Veniamin din Iași. Pentru că drumul dintre Erbiceni și Sârca era adesea primejdios și cu anevoie de străbătut de un copil singur, părintele Ioan l-a mutat pe Constantin la școala publică din Târgu Frumos, dar nici aici nu a stat foarte mult. Rezultatele remarcabile la carte precum și viața sa curată l-a recomandat pe fiul preotului Ionescu ca fiind un devotat slujitor Bisericii. Iubind pe Hristos și Biserica sa, a cărei viață liturgică o cunoștea și o trăia din fragedă pruncie, tânărul Constantin porni într-o dimineață a tinereții sale spre singura școală de învățătură bisericească din Moldova, Seminarul de la Socola- Iași, ctitoria „fericitului părinte Veniamin, Mitropolitul învierii noastre culturale“, așa după cum emblematic îl numea Nicolae Iorga pe întemeietorul acestei școli teologice, Mitropolitul Veniamin Costachi, acolo unde învăța și fratele său. Având doar 10 ani, Erbiceanu a urmat probabil un curs inferior al seminarului numit de el „cursul de candidați la preoție“ . Aici s-a evidențiat mai ales prin calitățile vocale remarcabile, dar și prin stăpânirea foarte bună a notiției psaltice. Acest lucru l-a ajutat să fie primit la cursurile superioare ale școlii teologice. Faptul că fratele său mai mare, Gheorghe, elev în clasa terminală a seminarului era cunoscut ca un elev silitor, bun notist și foarte ordonat, l-a ajutat pe Constantin în a-și construi o imagine foarte bună. În primii ani de studiu avusese fericirea să fie ucenic al Episcopului Melchisedec Ștefănecu, pe atunci inspector al seminarului. Din autobiografia profesorului Erbiceanu reiese că între preotul Ionescu din Erbiceni și Mechisedec Ștefănescu era o relație apropiată. De aceea vlădicul îl ia în gazdă pe fiul prietenului său. În timpul studiilor seminariale, tânărul din Erbiceni nu a fost un școlar eminent, dar avea zăbavă peste vechi cronici și spre tălmăcirea unor texte din greaca veche. Biblioteca Seminarului, lăsată moștenire de întemeietorul iubitor de cultură, vlădica Veniamin, a însemnat pentru seminaristul Erbiceanu o lume fascinantă, pe care o descoperea treptat, studiind cu multă sete de cunoaștere cărți din diverse domenii ale teologiei, literaturii, istoriei etc. Și cum să nu fie un iubitor al cărții, de vreme ce a crescut duhovnicește lângă luminatul episcop Melchisedec, pe atunci protosinghel! În casa acestuia a locuit doi ani, până ce Melchisedec a fost mutat la Huși, pentru a înființa și acolo un seminar. Așadar, elevul seminarist a avut fericirea să stea în preajma unui luminat cărturar și viitor ierarh , din lumina și dragostea lui pentru frumos inspirându-se și ucenicul. Acesta va afirma mai târziu: „„N-am văzut decât escepțional oameni ca Preasfinția Sa, devotat cu suflet și inimă la instrucția și educația elevilor săi, fiilor poporului român“ . Protosinghelul Mechisedec, întrezărind în tânărul de atunci capacitatea de muncă, dăruirea și cutezanța, l-a încurajat spiritual și l-a susținut financiar pentru a urma cursurile Facultății de Teologie și ale celei de Litere din cadrul Universității ieșene, de curând înființată.
Fiind doi frați Erbiceanu în seminar, colegii și chiar profesorii îl numeau pe Constantin „Erbiceanu cel mic“. În timpul școlii de la Socola, Erbiceanu cel mic se pare că a avut o primă ezitare în a se dedica cu totul vieții eclesiastice. Acest lucru îl arată următorul amănunt: după finalizarea studiilor seminariale, în iulie 1858, el se înscrie la cursurile superioare ale vechii Academii Mihăilene din Iași, unde nu a putut face față datorită lacunelor în domeniul științelor exacte. De aceea a revenit la domeniul teologiei, înscriindu-se la facultatea sus amintită. Având un scris caligrafic în timpul studenției, Constantin Erbiceanu a funcționat ca scriitor cl. I la dicasteriul mitropolitan din Iași , între anii 1860-1863.
În ultimul an de facultate, ca să-și asigure banii pentru internat Erbiceanu se angajează ca secretar al Mănăstirii Golia, în timpul stăreției episcopului Vladimir Suhopan. Acest lucru nu l-a împiedicat pe remarcabilul student să zăbovească cu multă migală asupra cursurilor și cărților. O succintă privire în dosarul cu rezultatele anilor de studii arată performanțele remarcabile ale studentului teolog: calificativele „eminent“, obținute la majoritatea disciplinelor teologice vin să întărească afirmațiile anterioare . Terminând facultatea de Teologie, dar și pe cea de Litere cu rezultate deosebite, profesorii săi l-au îndemnat să-și desăvârșească studiile la Atena, unde pleacă în ianuarie 1865. Să precizăm că viitorul profesor Constantin Erbiceanu a făcut parte, așadar, din prima promoție a Facultății de Teologie din cadrul Universității ieșene, alături de alte nume cu rezonanță în istoria școlii teologie românești: Isaia Teodorescu (Popa Duhu), Conon Aramescu Donici, Filotei Romanescu, Gheorghe Drăgănescu. Bursa pentru Atena a fost acordată de statul român la recomandarea Consiliului Universității ieșene, odată cu el plecând și Arhimandritul Filotei Romanescu. Cei doi primeau câte 50 galbeni pe lună.
Ajuns în Atena, concomitent cu aprofundarea studiilor teologice, Erbiceanu și-a perfecționat și cunoștințele de neogreacă și paleogreacă, prin frecventarea cursurilor Facultății de Litere din capitala însoritei Elade. Este interesant de menționat și faptul că fratele său, Gheorghe Erbiceanu a făcut la studii la Atena. Constantin aflase de la el despre profesorii cei mai buni, oportunitățile de studiu de aici. Știind din activitatea sa literară cât de multă importanță a acordat traducerilor și documentelor grecești, suntem convinși că șederea sa la Atena i-a sădit în sufletului tânărului teolog dragostea pentru cultura greacă, dar i-a suscitat și interesul de a tălmăci și scoate la lumină cât mai multe documente care să deslușească în chip lămurit relațiile spirituale, culturale și politice dintre cele două țări ortodoxe. La finele studiilor Erbiceanu primi La terminarea studiilor, Erbiceanu a primit calificativuladică foarte bine.
Întors acasă, se pare că ajunsese la o răscruce de drumuri. Era anul 1868, el avea 30 de ani. Mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, l-a îndemnat stăruitor să se călugărească. Avea să devină astfel unul din marii ierarhi cărturari pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română. Nu a vrut. S-a căsătorit, dar nu s-a hirotonit; motivul rămâne o taină a sufletului său. Smerit și cuminte, teologul moldovean a ales să slujească „altarului“ școlii – catedra, privind de departe cu sfială și cu dragoste nețărmurită la Altarul Bisericii.
Despre căsătoria sa se știe că a avut loc la data de 20 mai 1873. Soția sa se numea Aglaia, fiind o rudă apropiată a uneia dintre cele mai bogate familii din Iași, Zappa. Dota soției fiind destul de consistentă, stabilitatea financiară a tinerei familii era asigurată. În scurt timp tânăra familie a fost binecuvântată cu patru copii; trei băieți și o fată. Dar, se pare că refuzul propunerii Mitropolitului Calinic a atras după sine o serie de șicane, probabil din partea colaboratorilor ierarhului, care considerau un fel de afront la adresa vlădicului, chiar o încercare de subminare a autorității sale. Mărturisirile profesorului sunt concludente în acest sens: „ se înțelege că îndată ( după căsătorie n n) am fost persecutat, dar n-au putut să-mi facă nimic vrăjmașii mei, că-mi făceam datoria. Mă ocupam de studiile mele, și dădeam lecții private la pensioane, ba chiar și particulare, de limbă greacă, cu care să-mi întrețin casa, fără să cuget al ceva mai mult.“ Acestea au fost auspiciile debutului său ca profesor.
Pentru început, se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de filozofie de la Liceul Sf. Sava din București. Se pare că nu aceasta era menirea sa, de a preda filozofie la un liceu laic. De aceea a părăsit Bucureștiul, revenind la școala de unde a început să crească duhovnicește și să deprindă informațiile primare din minunata lume teologică, Seminarul Veniamin de la Iași. Iată un fragment din memoriile sale referitor la acest moment de răscruce a vieții sale: „fiind bine cunoscut de Treboniu Laurian, care era pe atunci președintele consiliului permanent de instrucție, am lăsat, rugat de el, catedra de filosofie de la liceul Sf. Sava pentru fiul său, D. Laurian și l-am dus la Iași, locul m eu natal, la seminarul de la Socola ca profesor de Istoria universală și bisericească, cursul superior. Eu am cedat față de Laurian li mi s-a dat decretul nr. 11976 pentru acest post“. Aici i s-a încredințat catedra de istorie bisericească, pe care a slujit-o cu neîntrecută iscusință și devotament până la sfârșitul lunii ianuarie 1871, când i s-a rânduit catedra de teologie dogmatică, morală, pastorală și drept canonic din cadrul aceleași școli. Au fost ani deschizători de noi orizonturi de cercetare științifică pentru profesorul Erbiceanu. Începuse o asiduă muncă de cercetare și traducere a documentelor grecești aflate prin diverse arhive. Problema care se ivise acum era aceea că studiile, cercetările sale, dar și ale altor neobosiți dascăli, nu aveau unde să fie publicate pentru a fi cunoscute, mai ales că în presa vremii apăreau tot mai dese atacuri la adresa Bisericii, ea neavând nici un mijloc prin care să-și facă cunoscută poziția față de probleme care erau în dispută. Din acest considerent, Constantin Erbiceanu, împreună cu și cu Dragomir Demetrescu , au găsit sprijin și înțelegere la mitropolitul Moldovei de atunci, Iosif Naniescu care i-a sprijinit financiar pentru înființarea în anul 1883 a unei publicații numite „Revista Teologică“ .
Iată în exemplu concludent din care reiese necesitatea înființării a unei foi oficiale a Bisericii: din primăvara anului 1882, apărea la Iași ziarul Deșteptarea, ziar care se autointitula eclesiastic literar. În paginile sale, după spusele mitropolitului Iosif Naniescu, nu se cuprindeau decât „atacuri violente în contra instituțiunilor bisericești, în contra mitropoliților și a episcopilor. Și pentru aceste atacuri? Pentru că mitropoliții și episcopii în biserica ortodoxă a răsăritului sunt călugări și călugării, după propaganda anti-ortodoxă, trebuie să dispară cu desăvârșire, chiar și din mănăstiri“ . Programul acestui ziar se vedea că era unul revoluționar, și, în fond antieclesiastic: „reformarea sinodului, desființarea monahismului, organizarea clerului, reformarea radicală a Seminariilor, tipărirea de cărți pentru uzul Bisericii și al seminariilor…“. În aceste condiții, se impunea editarea unui buletin oficial al Bisericii prin care să se facă mai lesne cunoscută poziția chiriahului față de anumite probleme, dar o revistă care să aibă și rolul de educator religios pentru popor.
Astfel, de la 25 martie 1883 și până la 18 ianuarie 1887, a fost publicată la Iași Revista Teologică, imprimarea ei fiind plătită de mitropolitul Iosif Naniescu din leafa sa lunară, după cum însuși mărturisește: „eu plătesc tipărirea, eu o susțin din leafa mea și o împart.“ . Apărând săptămânal, avea ca redactori, așa cum s-a afirmat anterior, pe Constantin Erbiceanu și pe Dragomir Demetrescu, profesori la Seminarul de la Socola .
Pe coperta colecției anuale a publicației erau scrise următoarele: „Revista Teologică, ziar eclesiastic săptămânal, datorându-și apariția și existența sa I. P. Sfinției Sale Părintelui Mitropolit al Moldovei și Sucevei D. D. Iosif Naniescu, distinsul prelat și zelosul apărător al ortodoxiei în Biserica Română, iar autorii, ca semn de deosebită stimă și venerațiune, și ca expresiune de profundă recunoștință o dedică Eminenței Sale“ .
Programul acestei reviste, inițial, nu era altul decât acela al pricinei pentru care a apărut, cel apologetic. Ulterior, el a devenit un adevărat mijloc de propagare a credinței, a culturii, fiind singura revistă teologică oficială a eparhiei, dar nu numai teologică, ci, mai ales, culturală. Redactorii acestei reviste se străduiau „să apere creștinismul cu toate instituțiile lui străvechi, în contra tuturor atacurilor, prin scrieri și tratate apologetice, să expună clar și complet sfânta religiune a lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, care a fost, este și trebuie să fie Religia neamului nostru românesc“ .
În Revista Teologică au fost publicate articole istorice ale lui Constantin Erbiceanu, Dragomir Demetrescu, dar și cărți pastorale ale mitropolitului Iosif Naniescu, precum și circulare pe care le-a adresat protoiereilor eparhiei. În ultimul număr, redactorii au considerat de datoria lor „a-și arăta recunoștința pentru susținerea acestei foi, Înalt Prea Sfințitului Mitropolit al Moldovei și Sucevei. Domnului Domn Iosif Naniescu, sub ale cărui înalte auspicii și patronare s-a editat Revista Teologică și carele i-a dat tot concursul moral și material, întreținând-o cu propriile sale mijloace de la aparițiune și până în prezent“ .
Cu această ocazie, trebuie să amintim legătura de suflet care se crease între bunul vlădică Iosif și profesorul Erbiceanu. La funeraliile mitropolitului Naniescu, din data de 28 ianuarie 1902, academicianul Erbiceanu ținea un impresionant cuvânt din partea Academiei Române, cuvânt în care a evidențiat figura luminoasă a mitropolitului și cărturarului Iosif Naniescu, mulțumind totodată în numele forului suprem al culturii românești pentru donația impresionantă de carte pe care Mitropolitul Iosif a făcut-o Academiei Române.
Revenind la Revista Teologică de la Iași, trebuie să precizăm că această publicație exista prin strădania deosebită a lui Erbiceanu, fapt demonstrat de numărul foarte mare de articole al căror autor era. Din totalul de 64 de articole care au văzut lumina tiparului în Revista Teologică, peste 90 % aparțin profesorului Erbiceanu. Apropierea de bunul mitropolit Iosif a deschis pentru profesorul Erbiceanu noi perspective privind munca sa de cercetare asupra elementului grecesc în istoria Bisericii din Moldova. Arhiva Mitropoliei, care deținea aceste documente, nu era bine întreținută, fapt pentru care foarte multe s-au deteriorat, punând în pericol culegerea informațiilor. Pentru deslușirea conținutului acestor acte, Erbiceanu a recurs și la soluții extreme: „ timp de doi ani am luat acasă aceste documente, umede, mucede, pătate, murdărite pe care le uscam în jurul sobei ca să le pot studia“ .
Materialele publicate în urma acestor dificile cercetări erau o carte de vizită pentru tânărul profesor ieșean. Scosese la lumină multe documente din arhiva Mitropoliei Moldovei, a seminarului Veniamin sau a seminarului Central din București, acte care clarificau multe aspecte legate de istoricul învățământului teologic, al școlilor bisericești grecești de pe teritoriul Românei, cum ar fi școala greacă și română de pe timpul domnitorilor Vasile Lupu și Matei Basarab. Preocupările sale pentru istoria bisericească de pe cuprinsul Românei îl făcuse să adune material pentru încropirea unui manual. Dându-și seama că nu dispune de suficiente date, renunță la alcătuirea cărții, dar continuă să publice numeroase articole și studii foarte prețioase în care surprinde realități încă necunoscute din trecutul bisericesc din Moldova sau Țara Românească. Punctul culminat al activității sale didactice și științifice la Iași l-a constituit evenimentul prilejuit de festivitățile organizate în anul 1885, dedicate împlinirii a 50 de ani de învățământ superior românesc de la înființarea Academiei Mihăilene, când neobositul cercetător a propus rectorului Universității să prezinte un amplu referat cu titlul „Discurs rostit în aula Universității din Iași asupra școalei grece și române din timpurile lui Vasile Lupu și Matei Basarab până-n 1828 cu ocasia serbării jubileului semisecular al învățământului superior național.“ De altfel, această expunere științifică a văzut lumina tiparului foarte repede. Printre auditori se aflau personalități de marcă ale vremii: Mitropolitul Iosif Naniescu, fostul său dascăl de la seminar, Episcopul Melchisedec de la Roman, D. A. Sturdza, ministrul instrucțiunii publice. În memoriile sale Erbiceanu spune că acest discurs l-a impresionat foarte mult pe ministru încât l-a chemat în audiență și i-a propus să se mute în capitală pentru a continua munca de cercetare, recomandare pe care a și acceptat-o și astfel, în luna ianuarie 1887 profesorul Erbiceanu deja era cadru didactic la Seminarul Central din București. Aici reia cercetările asupra manuscriselor grecești aflate în arhiva seminarului, dar și a facultății.
Activitatea didactică a fost la fel de prolifică. Profesor la Seminarul Central, dar și suplinitor al Catedrei de Teologie Dogmatică, Istoria Dogmelor și Apologetică din cadrul Facultății de Teologie din București, Constantin Erbiceanu s-a evidențiat în scurt timp și aici ca fiind un erudit, un perseverent cercetător și iubitor de cultură și istorie. Numeroasele studii, articole și recenzii le va publica în revista oficială a Sfântului Sinod „Biserica Ortodoxă Română“, din al cărui comitet redacțional a făcut și el parte timp de peste 20 de ani. După ce directorul Tipografiei Cărților Bisericești (viitorul Institut Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române) Ghenadie Enăceanu, a fost ridicat la treapta arhieriei, Sinodul nu a găsit un om mai potrivit pentru conducerea acestei prestigioase instituții decât în persoana neobositului cărturar Constantin Erbiceanu, care a condus tipografia Sfântului Sinod cu multă conștiinciozitate timp de un deceniu. Însumând responsabilitățile eruditului elenist venit din provincie, vom înțelege de ce a fost primit și privit de unii bucureșteni cu multă invidie: era profesor la seminar, suplinitor la facultate, director al Tipografiei sinodale și redactor al prestigioasei reviste oficiale „Biserica Ortodoxă Română“. Fiind un perfecționist, Erbiceanu va depune eforturi uriașe pentru ca nici una din ascultările încredințate lui să nu sufere. Propriile sale mărturii sunt elocvente în acest sens: „… am avut o muncă titanică pentru că vedeam și simțeam cum mulți localnici se uitau cu invidie asupra mea. De aceea m-am gândit că printr-o muncă și-o asiduitate extraordinară pot astupa gura clevetitorilor. Stam zi și noapte la birou și lucram și nu ieșeam din casă decât la cursuri. Ajunsesem că nu mai puteam merge drept pe cale, ci șovăind.
Constantin Erbiceanu nu a fost doar omul catedrei, ci și un bun gospodar. Tipografia o găsise cu un buget de subzistență, fără un management riguros structurat. Vizionar, profesorul a prevăzut că tipografia Bisericii va putea să-și construiască o politică editorială proprie atunci când nu va depinde doar de banii alocați de la ministerul de resort. Cifrele sunt elocvente: în anul 1887 tipografia avea datorii de 10 mii lei, iar la părăsirea funcției de conducere din fruntea tipografiei, 20 aprilie 1895, inimosul ei director lăsa în contul instituției peste jumătate de milion de lei, sumă care a permis ca imprimeria sinodală să aibă libertatea necesară slujirii depline a Bisericii. Poate de aceea o parte din politicienii vremii au căutat să-l îndepărteze pe profesorul Erbiceanu din fruntea tipografiei, lucru care s-a și întâmplat după multe șicane și comisii trimise pentru a inspecta activitatea tipografiei, dar fără rezultatul scontat. Constantin Erbiceanu a rămas director până la finalizarea unui proiect de-al său deosebit de important pentru viața liturgică a Bisericii: editarea tuturor cărților de cult cu grafie latină.
La începutul anului 1892, profesorul Erbiceanu va opta definitiv pentru catedra de la facultate, renunțând să mai predea la seminar. Nu a fost ușor nici pe acest drum. Catedra pe care o ocupase la facultate presupunea o asiduă muncă de pregătire. Daca la seminar predase mai mult disciplinele istorice, aici s-a specializat în Drept Canonic și interpretarea canoanelor. Foarte hotărât, dascăl de o înaltă ținută profesională, și-a alcătuit un curs riguros structurat și foarte bine documentat , încât studenții erau foarte atrași de orele cu bătrânul profesor. D.I. Nistor, un fost student al profesorului, afirma că mentorul său era un model de echilibru, un erudit, un neobosit cercetător și un dascăl iubit de studenții săi. Și în cadrul facultății, Constantin Erbiceanu a atras atenția asupra simțului său gospodăresc, iar pasiunea depusă la catedră l-a recomandat ca fiind potrivit chiar pentru a sta în fruntea instituției teologice bucureștene. Așa se face că în martie 1896 a fost ales decan al Facultății de Teologie, iar în 1898 reales în aceeași funcție. Perioada decanatului său a fost una rodnică pentru instituție, fapt vădit și de posteritate. De numele și inițiativa acestuia se leagă construcția internatului teologic. „Nu spre lauda mea, ci pentru cunoștința istorică declar că am străduit pe lângă d-na Maria Schiopescu și a donat suma de 80.000 lei pentru construirea internatului teologic. La moartea sa s-a mai găsit o sumă de bani la fel de mare și cu acești bani s-a construit palatul internatului de astăzi.“ Se pare că decanul Erbiceanu a inițiat și desfășurat o adevărată campanie de strângere a fondurilor pentru această clădire trebuincioasă facultății. Bunii săi prieteni se regăsesc în actele de danii ca binefăcători: episcopul Buzăului, Inocențiu Chițulescu, episcopul de Argeș, Gherasim Timuș, episcopul de Huși, Silvestru Bălănescu. Vizionar, profesorul Erbiceanu, a îndemnat adesea pe conducătorii instituțiilor de învățământ teologic să caute și să-și constituie fonduri proprii căci „timpurile sunt grele, iar școlile teologice trebuie să supraviețuiască căci…o țară fără clerici culți și pioși merge spre decădere, iar noi, românii avem mare nevoie de disciplină, ordine și moralitate.“ Slujind cu devotament altarul școlii timp 40 de ani, inspirat fiind de Dumnezeu în lucrarea sa, Constantin Erbiceanu a adunat multă înțelepciune, mult tact pedagogic, multă răbdare, dar peste toate multă dragoste pentru cei dornici să se instruiască. Învățăturile sale sunt foarte interesante. Spicuim din ele: „fiind un bun cunoscător al limbii grecești am fost adesea numit examinator în această specialitate în comisia de bacalaureat. Mărturisesc că am închis ochii și am dat drumul tuturor candidaților pentru că mai toți nu știau nimica și nu era drept să nenorocesc sute de tineri pentru că nu știau greceșt. Tot astfel m-am purtat și cu școlarii mei de la Seminar sau din Universitate. N-am lăsat corigenți și repetenți, iar pe cei mai slabi îi sfătuiam să se străduiască mai mult căci neștiința este în dauna lor. N-am respins pe nimeni nici la Universitate, decât numai pe unul… căci nu de pe bancă se aleg studenții capabili, ci societatea îi alege și-i clasifică. Pe toți elevii și studenții mei i-am considerat ca pe fii mei, i-am sfătuit când a fost trebuință, i-am ajutat, am fost amabil cu ei.“
În anul 1889, eruditul profesor și-a mai împlinit un vis din tinerețile sale când, bursier fiind la Atena, nu a apucat să vadă Sfântul Munte Athos. De aceea, împreună cu Mitropolitul primat Athanasie Mironescu și cu vlădica Gherasim Timuș de la Argeș pleacă într-un pelerinaj în Sfântul Munte Athos. Întors în patrie, își continuă cu multă dăruire activitatea de profesor și traducător.
Pentru truda depusă, pentru scrierile sale deosebite, pentru activitatea sa științifică și didactică, profesorul Constantin Erbiceanu a fost decorat cu mai multe distincții și medalii. Regele României, Carol I i-a acordat mai multe medalii. Pentru opera sa literară, primește în anul 1893 medalia „Bene Merendi“ cl. I, iar anul 1906, a fost decorat cu medalia „Răsplata muncii pentru Biserică“ cl. I. Tot la acest capitol să mai amintim și alegerea sa ca membru în diferite societăți culturale și literare cum ar fi Silogul și Medievale din Constantinopol. Om al momentului, era prețuit deopotrivă de ierarhi, profesori dar și de oameni politici ai vremii. După propriile sale mărturisiri, profesorul Erbiceanu a cunoscut îndeaproape pe Ghica-Vodă, Cuza -Vodă, Carol I, Mihail Kogălniceanu.
Dar cea mai mare răsplată, după cum însuși va mărturisi, pentru munca si dăruirea sa, a fost alegerea la 9 aprilie 1899, ca membru activ al Academiei Române, considerată de venerabilul profesor „treapta cea mai înaltă de onoare.“ În cuvântul său de mulțumire, noul academician a spus printre altele: „…făgăduiesc că atât cât Dumnezeu îmi va da viață, voi continua cercetările mele istorico-literare din acea epoca fanariotă, dând la lumină tot ce ne interesează pentru cultura noastră literară și completarea datelor noastre istorice naționale“. Avea 61 de ani, din care mai bine de jumătate îi dedicase catedrei și cercetărilor istorice. Această muncă nu a rămas fără urmări. Viața bunului profesor a fost iremediabil afectată. Din anul 1904 profesorul Erbiceanu, bolnav, se retrage de la catedra Universității, rămânând doar cu funcția de redactor la revista Sfântului Sinod, Biserica Ortodoxă Română.
Ultimii ani ai vieții au fost ani de suferință. Marcat de boală, dar dornic să lase în urma sa câteva pagini autobiografice, în martie 1910 scrie ultima sa carte; un testament de suflet, Viața mea, scrisă de mine după cât mi-am putut aduce aminte. Cu un an înainte de a trece la cele veșnice, a înmânat acest manuscris unuia din ucenicii săi apropiați, cu dorința stăruitoare să-l publice după moartea sa. Ucenicul și-a îndeplinit misiunea la câteva luni după ce profesorul Constantin Erbiceanu a plecat din această lume, lăsându-ne o operă impresionantă, dar și un model de dăruire pentru propășirea Bisericii, dar și a culturii românești. Iată cum își încheie el cartea autobiografică: „Mi-am iubit cu aprindere țara și neamul; am lucrat cât am putut pentru neamul meu iubit românesc.“
Conștient că sfârșitul acestei lumi se apropie, venerabilul academician spunea: „știu că pământ sunt și în pământ curând mă voi întoarce. Curând mâna aceasta care scrie se va răci, cugetarea va înceta și trupul se va preface în țărână. Din toată activitatea mea din lumea aceasta, nu va rămâne posterității decât faptele mele cele bune - dacă am făcut ceva bun - precum și ce am lucrat cu condeiul. Mulțumesc din toată puterea mea sufletească pentru darurile cu care am fost înzestrat de la naștere de Dumnezeu, trecând prin această viață pământească trecătoare!“
Călătoria sa s-a încheiat în noaptea de 7/21 martie 1913 în casa sa de pe strada Sculpturei din București. Avea 75 de ani, dintre care peste 40 i-a jertfit pe altarul școlii. Slujba de înmormântare a fost oficiată de un sobor de ierarhi și preoți în frunte cu Mitropolitul Moldovei, Pimen Georgescu, bun prieten și fost coleg cu răposatul. La funeralii au participat, de asemenea, mulți membri ai Academiei Române, profesori de la Facultatea de Teologie și de la Seminarul Central. La catafalcul cu trupul neînsuflețit s-au perindat mulți dintre foștii săi elevi, care i-au adus un pios omagiu. Personalitatea profesorului Erbiceanu, contribuția sa la dezvoltarea învățământului teologic românesc, munca sa de cercetător, au fost evidențiate de cei patru vorbitori: profesorul Nicolae Iorga din partea Academiei Române; pr. dr. Badea Cireșanu din partea Facultății de Teologie din București; P. Gârboviceanu din partea Seminarului Central din București și din partea colectivului redacțional al revistei Biserica Ortodoxă Română și D. I. Nistor, președintele societății studenților în Teologie. Peste mormântul său de la Bellu s-a așternut liniștea, dar sperăm că nu și uitarea, căci așa cum spunea Nicolae Iorga, morții nu mor când sunt puși în morminte, ci atunci când sunt dați uitării.
*
* *

Opera literară a profesorului Constantin Erbiceanu este deosebit de importantă și consistentă. O primă categorie de scrieri se referă la personalități ale vieții bisericești și publice, care prin activitatea lor au contribuit la înflorirea vieții bisericești, a învățământului teologic românesc, precum și la afirmarea libertății și demnității naționale. În această categorie amintim următoarele scrieri :
- Cuvânt funebru al moartea episcopului Stavropoleos Filaret Scriban, Iași,1873;
- Viața și activitatea Mitropolitului Moldovei, Veniamin Costachi, București, 1887;
- Scrierea Ieromonahului Chiriac Râmniceanu, București, 1889;
- Viața și activitatea Episcopului Neofit Scriban;
- Însemnări asupra vieții și activității lui Mihail Kogălniceanu și I.I. Brătianu;
- Discurs funebru la înmormântarea Episcopului Melchisedec Ștefănescu, 1892;
- Viața, activitatea și scrierile episcopului Filaret Scriban, București, 1892;
- Naum Râmniceanu, viața și activitatea, discurs de recepție în Academia Română, 1899;
Cât privește activitatea de traducător a elenistului Erbiceanu, ea s-a concretizat în publicarea a numeroase manuscrise traduse din grecește în românește, care așa cum am afirmat, au făcut lumină în ceea ce privește relațiile religioase, sociale, culturale și politice între Țările Române și Grecia. Profesorul Erbiceanu s-a oprit și asupra unor scrieri grecești legate de unele personalități sau momente din istoria românilor. Amintim aici:
- patru volume din „Revista Teologică“ 1883-1887. În cele aproximativ 50 de articole din această publicație, profesorul Erbiceanu a scos la lumina tiparului foarte multe documente importante referitoare la istoria școlii grecești în Moldova și nu numai. Toate aceste informații le-a publicat în rubrica Manuscrise vechi aflate în arhiva Sfintei Mitropolii a Moldovei. Pe lângă această temă majoră scriitorul abordează și alte laturi din domeniul Teologiei, care oglindesc în egală măsură pasiunea si erudiția sa. Iată câteva titluri care vin să întărească afirmațiile de mai sus: Numirile lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură, Despre Sinoade; Papismul și starea actuală a Bisericii Ortodoxe în Regatul României.
- Compediu de sintaxă ellină, pus în comparațiune cu limba latină, Iași, 1871.
- Religia și știința, traducere din grecește după Scațuni, în colaborare cu Dragomir Demetrescu, Iași, 1887;
- Școala grecească și românească în timpul lui Vasile Lupu și Matei Basarab, discurs rostit în aula Universității din Iași, 1885;
- Sfaturi creștine politice către Domnul Ștefan Cantacuzin, de Antim Ivireanu, traducere din grecește, București, 1890;
- Patru cuvinte bisericești ale lui Constantin, fiu lui Constantin Brâncoveanu, pronunțate de Ștefan, fratele lui, traduse din grecește, București, 1891;
- Andronic Badenschi, despre eterie, sau zavera din 1821, București 1893;
- Efemeridele lui Ioan Cariofil, traduse din grecește, București 1892;
- Bibliografia marilor dragomani greci din imperiul otoman, traduse din grecește, 1898;
- Bibliografia greacă sau cărțile grecești imprimate în țară și dedicate domnilor și boierilor, 1903;
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, a școlii românești, a neamului nostru românesc, în general, au constituit pentru neobositul cărturar teme permanent actuale cărora le-a acordat multă atenție în scrierile și preocupările sale științifice:
- Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a catedralei mitropolitane din Iași cu 600 de anexe inedite, în lucrarea Creștinismul la români, București, 1888;
- Istoria Seminarului Veniamin, fondat în 1804:
- Istoria învățământului la români, în colaborare cu A.D. Xenopol, Iași, 1887;
- Didahiile ținute în Mitropolia din București de Antim Ivireanu, București, 1888;
- Material pentru istoria Țării Românești, informații inedite asupra domniei lui Constantin Brâncoveanu, București, 1892;
- Religia în luptele românilor, 1895;
- Ulfila, viața și doctrina lui sau starea creștinismului în Dacia traiană și aureliană, București, 1898;
- Teodoret, Episcopul Critului, material istoric bisericesc, București, 1898;
- Poeziile asupra eteriei de la 1821 ale Protosinghelului Naum Râmniceanu , București, 1890;
- Amintim aici și numeroasele articole, recenzii, studii publicate în revista „Biserica Ortodoxă Română“, între anii 1887-1910, care abordează diferite aspecte referitoare la istoria națională, teologie, literatură bisericească, etc.
O grijă constantă a cercetărilor și scrierilor sale istorice a fost, așa după cum afirmam, evidențierea și punerea în lumină a dovezilor istorice care arată originea creștină a poporului român, precum și ortodoxia credinței de-a lungul veacurilor. O lucrare de referință în acest sens este Ulfila, viața și activitatea lui sau creștinismul în cele două Dacii - Traiană și Aurereliană – în sec. IV. Este o scriere complexă de peste 200 pagini în care autorul prezintă sistematic dovezi referitoare la originea creștină a poporului român arătând mijloacele prin care dacii au intrat în contact cu noua religie. Scriitorul se oprește asupra vieții și activității lui Ulfila deoarece acesta este considerat apostolul goților, care conviețuind cu daco-romanii au împărtășit aceeași credință comună. Profesorul Erbiceanu arată că Ulfila a fost ucenic de-al Sf. Ioan Gură de Aur, care l-a și hirotonit episcop. Lucrarea prezintă interes și prin faptul că autorul aduce multe dovezi și mărturii ale istoricilor greci precum Epifanie, Teodoret Socrate, precum și ale unor Sfinți Părinți ca Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Vasile cel Mare, despre vechimea și originea apostolică a credinței strămoșilor noștri.
O altă preocupare a profesorului Erbiceanu a fost aceea de a face cunoscute razele de lumină, dar și petele de întuneric din istoria Bisericii și a învățământului românesc. În lucrarea Istoria Seminarului Veniamin din Mănăstirea Socola, cel mai vechi așezământ școlar din România, autorul face o remarcabilă retrospectivă a evoluției vieții culturale din Moldova, oprindu-se la domnitorul Vasile Lupu. Pe parcursul întregii scrieri este prezentată modalitatea prin care Biserica a contribuit la dezvoltarea culturii și literaturii române. Referitor la evoluția culturii și învățământului românesc, el face o pertinentă analiză a influențelor celor două curente, slavismul și elenismul, asupra culturii și scrierilor din literatura română, precizând că din lupta de supremație dintre cele două va avea de câștigat cel mai mult limba națională. În alte scrieri, autorul a evidențiat rolul școlilor grecești din Țările Române în dezvoltarea relațiilor culturale și politice dintre acestea și Grecia. Se face referire la Gheorghe Asachi, care a predat geometria aplicată în limba română la Școala greacă din Iași. Învățământul românesc din Țările Române s-au dezvoltat prin înființarea celor două academii: în Moldova de Vasile Lupu, la 1644, în Iași, iar în Țara Românească de Șerban Cantacuzino, la 1680.
Legat de istoria primei școli teologice din Iași, Constantin Erbiceanu prezintă într-o altă scriere figura luminoasă a mitropolitului Moldovei, Veniamin Costachi. La 30 ianuarie 1888, la București autorul va prezenta într-un cadru solemn rezumatul acestei opere cu prilejul solemnităților organizate la Seminarul Central din București. Audiența numeroasă și selectă a primit cu mult entuziasm expunerea eruditului dascăl, fiind emoționată până la lacrimi. Dar, așa după cum am arătat mai sus, multor personalități ale vieții bisericești, culturale și politice ale vremii Erbiceanu le-a întocmit monografii documentate, unele dintre ele fiind chiar lucrări de pionierat.
O altă preocupare majoră a scrierilor profesorului Erbiceanu este situația religioasă și social-politică din Țările Române din epoca fanariotă. Documentele traduse din grecește în românește elucidează multe aspecte privind daniile făcute de Țările Române mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, sprijinul financiar substanțial acordat de Moldova și Țara Românească Patriarhiei de Constantinopol, relațiile care existau între patriarhul ecumenic și vlădicii români,dar și generozitatea cu care moldovenii le-a oferit găzduire și ajutor multor ierarhi greci care considerau Țările Române ca a doua lor patrie. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă Constantin I, Patriarhul Constantinopolului, care a locuit o vreme la Iași și chiar a învățat la școala greacă din capitala Moldovei.
În ceea ce privește istoria Bisericii românești și a creștinismului la români profesorul Erbiceanu publică mai multe lucrări de o rară frumusețe literară, dar și riguros alcătuite din punct de vedere științific. În Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a Catedralei mitropolitane scriitorul moldovean se reîntoarce la bucuriile și emoțiile tinereții. Fiu al Mitropoliei Moldovei, admirator al maiestoasei catedrale mitropolitane și predicator al ei, era firesc ca la vârsta maturității intelectuale să se întoarcă cu ochii minții, ajutat de măiestritul condei, în locurile dragi lui, unde a crescut duhovnicește, unde s-a instruit și unde și-a început cariera de dascăl. În această carte autorul face o demonstrație științifică a vechimii creștinismului la români, insistând pe istoria Bisericii lui Hristos din Moldova. Totodată se prezintă o succintă istorie a bisericilor din Iași care au servit de-a lungul timpului drept biserici chiriarhale până la construirea monumentalei catedrale . Impresionat de măreața construcție și mai ales de istoria ei dramatică de la punerea pietrei fundamentale din anul 1883 și până la finalizarea lucrărilor și sfințirea ei, în data de 23 aprilie 1887 , solemnitate la care a participat, Constantin Erbiceanu, se va grăbi ca în anul următor să lase posterității prima scriere despre această biserică simbol pentru credința și dragostea moldovenilor față de frumos. Iată câteva aspecte generale privind scrierile academicianului Erbiceanu. Opera sa literară presupune o cercetare mult mai amănunțită, lucru pe care vom încerca să-l realizăm în viitor.
Prin viața și lucrarea sa în Biserică, Constantin Erbiceanu reprezintă un dar luminos pe care Moldova l-a făcut Teologiei și culturii românești.