După săvârşirea Pavecerniţei Mici, Preasfinţia Sa a ţinut un cuvânt cu tema: „Pocăinţa - calea către comuniunea cu Dumnezeu”, destinat în primul rând preoţilor, dar şi enoriaşilor.

Pornind de la tematica duminicilor din această perioadă liturgică a Bisericii, Preasfinţitul Părinte s-a oprit asupra Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, care ar trebui trăită de către fiecare dintre noi ca o zi de doliu, pentru că ne aminteşte că nu mai suntem în Rai. Din păcate, însă, noi nu mai privim aşa cum ar trebui această stare ca despărţire de Dumnezeu, şi din această cauză nici nu mai avem ca ţintă refacerea comuniunii cu El. Pericolul în care ne aflăm cu toţii – clerici şi mireni – este mulţumirea de sine, bazată pe părerea că ne facem datoria, că suntem corecţi, că faptele noastre sunt apreciate şi chiar lăudate de ceilalţi. Toate acestea înseamnă însă foarte puţin faţă de măsura la care suntem chemaţi, şi anume, ceea ce ar fi trebuit să devină Adam, dar a ratat prin cădere. Acesta este firescul omului, la aceasta trebuie să ne întoarcem. Hristos, prin Întruparea Sa, ne-a arătat ce trebuie să fim. Prin Înălţare a făcut firea omenească părtaşă slavei Sfintei Treimi, arătându-ne că firescul omului este îndumnezeirea. Aşadar, pocăinţa este întoarcerea la acel firesc, iar Judecata – cum spune Sfântul Simeon Nou Teolog – va fi: cât semănăm noi cu Hristos.

„Ce vizează, aşadar, pocăinţa? Oare păcatul, aşa cum ne spune teologia scolastică? Nicidecum! Păcatul l-a luat Domnul asupra Sa. „Pocăiţi-vă” nu înseamnă întoarcerea continuă la păcat, la analiza cauzelor lui, ci întoarcerea cu faţa către Domnul, Căruia să-I mărturiseşti păcatul ca să-l vindece El cu harul Său. Pocăinţa înseamnă schimbarea minţii (metanoia), o continuă re-orientare către Hristos, care se petrece toată viaţa. Toate chipurile de pocăinţă pe care le avem în Sfânta Scriptură şi în vieţile sfinţilor ne arată că aceasta este adevărata cale, iar dacă noi nu înţelegem lucrul acesta şi nu folosim darurile pe care le-am primit la Botez şi nu sporim, este pentru că nu vrem să ne lepădăm de sine, de înţelegerea noastră strâmbă, şi Îl împiedicăm astfel pe Domnul să lucreze cu noi”, a menționat Preasfinția Sa.

Ierarhul a adus, de asemenea, pilde din viețuirea a doi titani duhovniceşti, care, trăindu-şi cu dreaptă înţelegere pocăinţa şi având mereu înainte chemarea înaltă a omului, au ajuns la îndumnezeire: Sfântul Cuvios Siluan Athonitul şi Părintele Sofronie de la Essex.

În răspunsurile pe care Preasfinţitul Părinte Episcop le-a dat unor întrebări puse de preoţi şi enoriaşi a insistat cu precădere asupra faptului că putem avea influenţă mântuitoare asupra semenilor noştri doar dacă noi înşine avem duh de pocăinţă, dacă ni se pare grav că nu suntem sfinţi şi dacă singura noastră grijă este să-I plăcem lui Dumnezeu. De asemenea, a amendat foarte sever judecata şi osândirea (prima cauză pentru care se pierde harul), atitudinea celor care se consideră drepţi şi formalismul lipsit de trăire.

Preasfinţitul a încheiat seara cu o „radiografie” foarte realistă a stării extrem de scăzute a imunităţii duhovniceşti a poporului român, care se manifestă printr-un complex de consecinţe extrem de dureroase. Ne-a îndemnat, aşadar, pe toţi să ne facem înainte de toate pocăinţa personală, pentru că numai aşa îi putem insufla şi pe alţii, apoi să ne rugăm cu dragoste şi com-pătimire pentru poporul nostru, pentru toţi oamenii care nu ştiu de Dumnezeu.

 (Sursa: episcopia-italiei.it)