Modena, 11 Octombrie 2025

Când preotul nostru Paroh, Părintele Constantin Totolici, m-a rugat să scriu câteva rânduri în care să descriu parcursul meu către Ortodoxia Creștină, m-am simțit onorat, dar și împovărat de o responsabilitate enormă. Este dificil, de fapt, să transmit în cuvinte – fără a omite nimic și cu speranța de a împărtăși bucuria mea cu voi – rodul unei lungi lupte interne care a durat cinci ani (dar a început mult mai devreme). Pentru cei care, ca mine, provin dintr-un mediu Romano-Catolic – experimentați, încă din copilărie, în contact strâns cu Ierarhiile Bisericii Romei și în slujire activă a Catedralei orașului meu, Modena – descoperirea Frumuseții, cu F mare, oferită de Creștinismul Ortodox capătă caracterul unei adevărate Revelații.

Nu este vorba, așadar, de o convertire bizară și bruscă, rezultatul unor întâlniri întâmplătoare sau al unui capriciu de moment, ci de o adevărată călătorie – întreprinsă sub ochiul atent al Părintelui Constantin, care mai târziu avea să devină naș pentru fiica mea și pentru mine, și grație prezenței discrete și prețioase a Preoteasei Anca și a fiicei lor, Teodora – posibilă prin citirea textelor teologice ale celor mai mari și mai stimați autori Români (și Ortodocși în general) și prin participarea asiduă la Sfânta Liturghie de Duminică.

Așa cum mi-am încredințat viața în Ortodoxie lui Dumnezeu, înțeleptei Sale călăuziri – conform unui punct de vedere diferit și uneori opus față de Romano-Catolicismul, care favorizează în schimb o formă mai „juridică” și rațională de relaționare cu Divinul – tot așa L-am lăsat să-mi inspire aceste rânduri, cu speranța de a reuși în intenția mea: să vă îmbrățișez pe toți, ca frați în Hristos.

Ei bine, primul meu contact cu Ortodoxia a venit odată cu sosirea în viața mea a Româncei care avea să devină mai târziu soția mea și mama fiicei noastre, Alexandra Maria. Ea a fost capabilă să mă introducă treptat în misterul tradiției străvechi a Bisericii primare. Ea a fost „cauza”, am putea spune, a primului meu contact cu Tatăl, iar tot ce a urmat a fost doar o consecință, cu siguranță nu întâmplătoare, ci dictată – în timp și circumstanțe – de o „direcție cerească”.

Nu pot suprasolicita răbdarea cititorilor mei și, prin urmare, mă voi abține să mă opresc asupra experienței mele personale, marcată de pierderi și boli (unele dintre ele potențial fatale, precum cancerul). Acest lucru, însă, ar fi important pentru a înțelege pe deplin acea „direcție cerească” pe care am menționat-o, care a făcut primii pași cu mult timp în urmă, când Ortodoxia nici măcar nu era în plan, o viziune conform căreia nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Într-adevăr, m-am simțit mereu condus de mână – astăzi ca și ieri, de-a lungul vieții mele – de o Prezență constantă și discretă, chiar și atunci când numeroasele mele limitări păreau să o ascundă sau să mă împiedice să-i percep acțiunea în adâncurile suferinței în care mă aflam. Totuși, El era mereu acolo, la un pas distanță…

Dacă ar trebui să rezum într-o imagine puternică realitatea spirituală pentru care aș dori ca viața mea să fie petrecută în întregime în laudă și mulțumire perpetuă adusă lui Dumnezeu, nu m-aș putea abține să nu-l citez pe Sfântul Grigorie Palama și „îndumnezeirea” credinciosului, prin energiile necreate – prezente în Tainele Divine – care permit oamenilor să-și asume o reflectare, chiar dacă o scânteie mică, a Frumuseții Divine și a perfecțiunii Sale. Tocmai această conștientizare este cea care îmi impulsionează căutarea zilnică a lui Dumnezeu, care și-a găsit în sfârșit expresia deplină și completă în Ortodoxie, inspirându-mă din frumusețea Tradiției Bisericii primare, respingând orice formă de „adaptare” la lume și relația maiestuoasă și puternică ce se poate stabili cu Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi, cu Maica Domnului și cu toți Sfinții, chiar și prin sfintele icoane.

„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20), mă surprind spunând tot mai des, cu o bucurie intimă și imensă, nemaiîntâlnită până atunci – cu atâta claritate – în ciuda faptului că nu am încetat niciodată să trăiesc o viață creștină, nici măcar în viața mea trecută de romano-catolic.

Sunt sigur, însă, că această decizie a mea – care a culminat cu convertirea mea și ceremonia intrării în Biserica Ortodoxă din 21 aprilie 2025, ziua morții Papei Francisc – nu a fost înțeleasă de cei mai dragi, de familia mea de origine, de prieteni (printre care unii preoți Romano-Catolici) și de mulți oameni care în trecut m-au văzut slujind pe altarele Catedralei din Modena.

Gândește-te doar la șocul pe care l-am simțit când mi-am dat seama de absența lor când am fost primit în Biserica Ortodoxă, cu excepția soției și fiicei mele: nimeni altcineva nu era lângă mine în timp ce mergeam să-L întâmpin pe Domnul.

În cele din urmă, așa este. În momentul chemării Sale, la sfârșitul vieții mele pământești, voi fi singur și nu voi avea pe nimeni lângă mine în afară de trecutul meu, Maica Domnului și de Îngerul meu Păzitor, care sper că mă vor ajuta să fiu martor la Judecată – în ciuda greșelilor mele – al căutării mele constante a Lui, într-o viață cu siguranță mai ușoară decât a altora, dar una în care nu am fost scutit de încercări.

Mai mult, chiar și în noua comunitate Ortodoxă, italianitatea mea probabil încă cântărește mult – cred că acest lucru se datorează concetățenilor mei, care sunt adesea nerecunoscători și nedrepți față de cei care aleg țara mea ca loc de reședință și complet lipsiți de sensibilitate spirituală față de Orientul Creștin – când uneori se simte o anumită neîncredere ascunsă, aproape o reticență în a accepta că un fost Romano-Catolic poate trăi cu sârguință, cel puțin sper, ca Ortodox și poate demonstra cunoștințe teologice adecvate, în ciuda barierei lingvistice Românești.

În orice caz, totul depășește Bucuria – deplină și irepresibilă – pe care mi-e dat să o experimentez și care sper că va fi vizibilă tuturor celor care doresc să o descopere în mine, în scrierile mele și în prietenia mea.

Din prezent și din viitor, nu aștept nimic mai mult decât să pot trăi în Casa Domnului atâta timp cât îmi va fi încă dăruit, atrăgând continuu din marile Daruri pe care Biserica le-a oferit cu înțelepciune credincioșilor. Sper ca și în Italia – unde oamenii nu cunosc și nu apreciază pe deplin Ortodoxia – să apară o nouă conștientizare, așa cum se întâmplă deja în multe părți ale Europei și ale Statelor Unite, cu numeroase convertiri de la Catolicism și Protestantism.

În cele din urmă, ar fi vorba pur și simplu de o redescoperire a originilor Ortodoxe, încă vizibile în Ravenna și în sudul Italiei, dar pentru a realiza acest lucru, ar fi necesar să se lanseze un program masiv de comunicare în limba Italiană, capabil să miște conștiințele la Lumina adevăratei Credințe.

Îi încredințez și această dorință Domnului, căruia Îi cer să aibă milă de mine.

Vă mulțumesc pentru această oportunitate pe care mi-ați acordat-o.

Pietro De Montis