Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Adrian Chirvasă.

Sfânta Liturghie a fost oficiată pe un podium amenajat în apropierea statuii Sfântului Voievod Ştefan cel Mare din localitate.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre puterea rugăciunii izvorâtă dintr-un suflet nobil:

«Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea» (Matei 8, 8)

În momentele de suferință, de frământare interioară, descoperim cu adevărat taina rugăciunii, a vorbirii noastre, în mod intim, cu Dumnezeu. Fiecare dintre noi am avut cel puțin un moment în viața noastră, în care am simțit și am fost foarte convinși că Dumnezeu ne poate salva, ne poate smulge din durerea pe care o trăiam și simțeam că ne strivește sufletul.

În asemenea experiențe, rugăciunile noastre sunt foarte succinte sau, într-o exprimare mai populară, sunt „la obiect”. Descoperim, dintr-odată, că știm să ne rugăm și că, în acest act al rugăciunii, este implicată întreaga noastră ființă.

Centurionul (sutașul) din Evanghelie, care s-a apropiat de Iisus, cerându-I, cu o dorință foarte fierbinte a sufletului său, să-i vindece sluga, a rostit o rugăciune, al cărei conținut nu numai că este unul foarte profund, ci și unul plin de multă smerenie: „Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperișul casei mele, spune Tu un cuvânt și eu am credință că sluga mea se va vindeca!”.

În fața unei asemenea rugăciuni, pline de smerenie, Domnul a exclamat: „Nicăieri în Israel nu am găsit atâta credință, ca la acest sutaș, care Mi-a cerut să-i vindec sluga”.

Această rugăciune a sutașului a fost preluată, în rugăciunile (a doua și a noua) de pregătire de dinainte de Împărtășire. Noi ne identificăm cu acest sutaș care, având dorința fierbinte ca Domnul să-i vindece sluga, a rostit această rugăciune-mărturisire, plină de smerenie și de credință: „Doamne, eu nu sunt vrednic să vii sub acoperișul casei mele, spune numai cu cuvântul și sluga mea se va vindeca!”

Dacă am avea puterea interioară de a înmulți, și atunci când suntem plini de bucurie, stările de rugăciune profundă pe care le avem în momente de suferință, am învăța să ne rugăm.

Mintea noastră ar trebui să aibă întotdeauna ca referință, cum să ne rugăm, mai ales atunci când suntem la moment de încercare al vieții noastre, și ne spunem și nouă înșine, și celor din jurul nostru, că numai Bunul Dumnezeu ne poate izbăvi din suferința pe care o trăim.

De multe ori, am vrea să ne smulgem din ceea ce trăim, dar nu putem, nu mai avem resursele necesare, pentru că suntem paralizați sufletește, rămânându-ne doar câteva cuvinte, pe care I le spunem lui Dumnezeu – Cel care nu ne înșală niciodată.

În slujba Paraclisului Maicii Domnului, este o stihiră de o autenticitate și de un adevăr extraordinar: „Ajutorului omenesc nu ne încredința pe noi, Preasfântă Stăpână, Născătoare de Dumnezeu....”. Cu alte cuvinte, să nu ne punem încrederea în oameni, pentru că vom trăi o suferință cumplită.

Până să ajungem în acest punct, să fim convinși că numai în Dumnezeu trebuie să avem încredere, parcurgem multe etape, pe care le simțim ca fiind strivitoare și foarte greu de dus.

Sutașul știa, mai bine decât noi toți, ce înseamnă să ai încredere în Bunul Dumnezeu, să ai credință în El, fără să-L aștepți să vină în chip palpabil și să-L vezi. El nu avea nevoie de prezența fizică, în casa sa, a lui Iisus. Probabil că s-ar fi bucurat – ca noi toți – ca Iisus să vină în casa sa.

Nu știu câți dintre noi am avea această putere, înțelepciune și smerenie, ca, atunci când am ști că este posibil ca Iisus Hristos să vină în casa noastră, să zicem: „Doamne, nu veni! Nu merit! Nu sunt vrednic! Zi numai un cuvânt și binecuvântează casa mea, zi numai ceva asupra casei mele, și îmi este de ajuns!”.

O asemenea raportare față de Hristos este semnul unui suflet foarte nobil, foarte frumos și plin de delicatețe. Această delicatețe reiese și din faptul că el avea un respect aparte față de cei care îl slujeau. În mentalitatea vremii respective, slugile (sclavii) erau considerate ca făcând parte din familie. Probabil că acesta este motivul pentru care acest sutaș îl iubea foarte mult pe slujitorul său. Intuim că acesta era un om bun și îl odihnea pe sutaș, adică îi dădea pricini de bucurie și de liniște.

Preasfinția Sa a vorbit despre modul în care trebuie să ne raportăm atât la cei care ne slujesc, cât și la cei care au un ascendent asupra noastră:

Atitudinea sutașului ar trebui să ne fie un exemplu frumos de cum să ne raportăm față de cei care ne slujesc. Însă, atât de mult se pune accentul pe acest aspect, încât aproape am putea spune că nu mai are mare relevanță, pentru că ordinea ierarhică este inversată – raportul dintre drepturi și responsabilități este unul dezechilibrat.

Acest dezechilibru subminează ierarhia, încât cel care ar trebui să se raporteze cu respect față de cel mai mare, consideră că are dreptul să-l umilească și să-l jignească, indiferent de circumstanțe – și dacă merită, și dacă nu merită.

Elevul consideră că își poate umili profesorul, în virtutea statutului pe care îl are și a drepturilor pe care le deține. Comportamentul lui este desprins de responsabilitate. Un ucenic, față de maestru, se raportează cu aroganță, în momentul în care a deprins meșteșugul unei meserii – îl desconsideră, îl judecă. Binefăcătorii sunt umiliți de cei care beneficiază de bunătate, de dragoste și de atenție, atunci când este cea mai mare nevoie de acestea.

De aceea, de cele mai multe ori se pune accentul pe respectul pe care ar trebui să-l aibă cel mai mare față de cei mai mici. Și așa este, pentru că așa ne cere Domnul: „Cel care vrea să fie întâi să fie sluga tuturor”. Însă acest lucru este valabil și pentru cei care cred că, în virtutea acestei smerenii pe care trebuie să o manifestăm,  ei ar putea să ne umilească, să se comporte inadecvat.

Sigur că noi suntem chemați să trăim viața lui Hristos. Nu reușim. El este singurul care S-a raportat cu iubire, inclusiv față de cei care Îl ponegreau, Îl disprețuiau și Îl umileau. Nu a renunțat la dragostea Sa, pentru că este Dumnezeu. Noi suntem departe de o asemenea trăire – ani lumină. Dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne aducem aminte permanent, ca să conștientizăm unde ne aflăm.

Însă, și Hristos, cu cei care nu I-au primit iubirea, refuzându-o și batjocorindu-o, a fost foarte aspru. Este adevărat – de puține ori, dar când Ș-a manifestat asprimea, ceilalți au simțit-o. A manifestat-o, în general, atunci când cărturarii și fariseii își băteau joc de dragostea Lui. Inclusiv când era pe Cruce, aceștia Îl ironizau, folosindu-se de cuvintele Lui.

Cea mai urâtă formă de batjocură la adresa unui om este să te folosești de cuvintele lui și, după aceea, să i le întorci și să-i ceri să le împlinească – așa cum au făcut cărturarii și fariseii. Ce I-au spus aceștia lui Iisus, când era pe Cruce? – „Tu, Cel care ai spus că ești Fiul lui Dumnezeu, de ce nu faci o minune, cum ai făcut minuni cu atâția, să Te dai jos de pe Cruce și să Te salvezi?”.

Observați câtă răutate, cât venin și câtă ură? Sunt cuvintele lui Iisus, folosite total anapoda, tocmai pentru a-L răni și a-L umili. Cu toate acestea, El a rămas neclintit în dragostea Sa, și la acest lucru suntem chemați cu toții.

Acest sutaș deosebit, cu un suflet foarte frumos, sensibil și nobil, s-a dus în fața lui Hristos pentru cineva care și el era sensibil, nobil și bun, cerându-I să-l vindece, rostind rugăciunea amintită. Așa să simțim și noi, de fiecare dată când venim la Liturghie.

Sfânta Liturghie este slujba în care Îl primim pe Domnul în casa sufletului nostru, deși nu-L merităm niciunul dintre noi, mai ales când nu este iubire și iertare în inima noastră. Cu toate acestea, El are milă de noi, și Îi spunem, fiecare în taina sufletului nostru: „Doamne, nu sunt vrednic să vii sub acoperișul casei sufletului meu, dar îndură-Te, fii milostiv cu mine păcătosul, și-mi arde materia păcatelor, ca să Te poți sălășlui în mine!”.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a hirotonit întru diacon pe teologul Alexandru Mihai Brăescu, pe seama Parohiei Docani, Protopopiatul Bârlad.

În contextul manifestărilor dedicate cinstirii Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, cu prilejul împlinirii a 519 ani de la trecerea sa în veşnicie, după Sfânta Liturghie, corul „Dignus est”, al preoţilor din Episcopia Huşilor, dirijat de părintele Ștefan Darie, a interpretat mai multe piese cu caracter patriotic şi naţional, iar actorii de la Teatrul „Victor Ion Popa” din Bârlad au ţinut o mică scenetă în memoria marelui voievod.

Sursa: episcopiahusilor.ro