La Sfânta Liturghie au fost prezenți și tineri membri ai Asociației Tinerilor Ortodocși Bârlad și copiii membri ai Clubului Copiilor „Spiru Haret" – Bârlad, însoțiți de doamna profesoară Raluca Dănăilă. An de an, copiii pictează, pe lemn sau pe sticlă, sfântul lor ocrotitor, iar în Duminica Ortodoxiei, poartă, la Sfânta Liturghie, în mâini, icoanele realizate de ei înșiși. Toți micuții s-au împărtășit, la momentul potrivit, cu Sfintele Taine.

Copiii au fost binecuvântați și felicitați de Părintele Episcop Ignatie pentru implicarea în acest proiect dedicat frumuseților Ortodoxiei.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a adus în atenție mai multă trăsături intrinseci ale Ortodoxiei:

«Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori» (I Timotei 6, 12)

Suntem într-un răstimp în care Biserica ne cheamă să intensificăm rugăciunea, să conștientizăm mai mult evoluţia noastră duhovnicească și, desigur, să amplificăm dorul după Hristos, dorul după primirea Trupului și Sângelui Său, în Sfânta Împărtășanie.

Postul Mare este, prin excelenţă, o perioadă în care încercăm să ne uităm mai mult înlăuntrul nostru, să ne facem o „revizie tehnică”, să ne răsucim înspre cele dinlăuntru, ca să conștientizăm mai bine ce trebuie să lucrăm la propria noastră propășire duhovnicească.

Prima Duminică din Postul Mare este dedicată Ortodoxiei, adică credinţei pe care noi o trăim, încercăm să o manifestăm și, desigur, să o aprofundăm, devenind viaţa noastră. Este un bun prilej de a reflecta asupra identităţii noastre spirituale.

A vorbi despre Ortodoxie este ceva similar cu a vorbi despre iubire – niciodată nu o putem epuiza, în ceea ce privește înţelegerea ei. Oricât de mult ne-am strădui să scoatem în evidenţă caracteristicile intrinseci ale acesteia, nu vom izbuti niciodată așa cum se cuvine.

Iubirea este cea pe care o conștientizăm, o trăim. În momentul în care suntem puși să dăm o explicaţie – de ce iubim și ce este iubirea – ne poticnim, apar obstacole și, desigur, neputinţa de a turna în cuvinte ceea ce brăzdează întreaga noastră fiinţă. Cu toate acestea, așa, în mod nedesăvârșit și nedeplin, încercăm să exprimăm, cu cuvintele noastre, ce înseamnă a iubi pe cineva sau ce înseamnă să fii locuit de iubire.

La fel, voi încerca și eu să vă aduc în atenţie trăsăturile intrinseci ale Ortodoxiei.

Prima dintre trăsăturile credinţei ortodoxe este deplinătatea ei, în sensul că ea este, pentru noi, adevărul mântuitor. Așa cum, ori de câte ori noi exprimăm sau trăim un adevăr, avem conștiinţa că acesta este deplin, fără niciun fel de cusur, la fel, credinţa ortodoxă este, pentru noi, deplinătatea a ceea ce poate să însumeze viaţa spirituală a unui creștin, membru al Bisericii Ortodoxe.

Deplinătatea credinţei ortodoxe rezidă în faptul că nu are nevoie de nimic din exterior, își este suficientă sieși. Găsim totul în credinţa ortodoxă, dacă avem în vedere împlinirea noastră ca oameni, sfinţirea vieţii noastre. Nu este nevoie de nimic din exterior, pentru a ne înfrumuseţa, a ne îndumnezei, a ne lumina și a intra în comuniune autentică cu Dumnezeu. Este suficientă doar trăirea, în mod autentic și sincer, a credinţei ortodoxe.

Unul dintre gânditorii și teologii Bisericii universale, Pavel Florenski, spune într-una dintre scrierile sale că, dacă anumite sporturi le putem deprinde și acasă, singuri, în ceea ce privește Ortodoxia, este nevoie să plonjăm în experienţă, să ne asumăm trăirea ei, și doar în felul acesta ne vom putea numi ortodocși.

Putem mima în viaţa aceasta orice și putem induce pe cineva în eroare, cum că am cunoaște acel lucru și l-am stăpâni, însă credinţa ortodoxă nu poate fi mimată, ea poate fi trăită. Depistăm cu mare ușurinţă pe cineva care este un falseur, un șmecher, care vrea doar să ne impresioneze că își trăiește credinţa.

De unde ne dăm seama că cineva este un ipocrit în ale credinţei? Face foarte mult caz, la nivel verbal, și încearcă să impresioneze prin cuvintele sale, nu prin trăirea sa. Ştim foarte limpede că mai ușor convingem pe cineva când noi trăim ceea ce vrem să împărtășim, decât dacă vrem să transmitem la nivel verbal, dar nu credem în acele lucruri, nu suntem convinși și pătrunși de acele stări pe care am vrea să le transmitem.

Este similar cu situaţia unui dascăl care, dacă nu crede în ceea ce face el, sau un medic, care nu crede în profesia lui, în ceea ce pun ei în mișcare pentru elevi sau pentru pacienţi, nu pot fi convingători, arătând că pot fi un profesor slab sau un medic mediocru, în mâinile cărora nu ne putem încredinţa.

De aceea, deplinătatea Ortodoxiei constă în faptul că ea nu doar ne dă ceea ce avem nevoie ca să ne împlinim ca oameni, ci ea conţine adevărul, un adevăr incasabil, pe care îl luăm așa cum este.

Ierarhul Hușilor a afirmat că o caracteristică definitorie a Ortodoxiei este rugăciunea înmănuncheată în slujbele Bisericii:

A doua trăsătură intrinsecă a Ortodoxiei este faptul că este o credinţă rugătoare. Nu putem concepe un ortodox care să nu se roage, care să nu participe la slujbele Bisericii – aceasta face parte din natura credinţei ortodoxe. De aceea, putem constata faptul că slujbele Bisericii Ortodoxe sunt puţin mai extinse, dar nu sunt extinse pentru a întinde sau a abuza de răbdarea celor care vin la biserică, ci tocmai pentru a ne ajuta să putem intra mai mult în curgerea rugăciunii. Cu cât practicăm mai mult un lucru, cu atât intrăm mai profund în acesta și înţelegem resorturile foarte adânci ale sale.

Este deja un experiment, neexprimat atât de deplin, faptul că nu slujbele lungi sunt cele care i-ar îndepărta pe oameni și nu ar mai avea răbdare să stea la biserică, ci credinţa omului, faptul că el nu mai vrea să zăbovească și să aprofundeze, să devină un „profesionist” al credinţei, să stăruie mai mult în trăirea acesteia prin rugăciune.

Credinţa nu este un exerciţiu mental, o piruetă a minţii noastre, ci este trăire. Așa se acoperă credinţa ortodoxă, prin faptul că ea devine, pentru noi, viaţă, iar nu o pură teorie sau ideologie.

Experimentul despre care vă vorbeam este următorul – în Occident, în bisericile din Apusul Europei, s-a crezut că, dacă vor fi scurtate slujbele cât mai mult posibil, frecvenţa oamenilor la biserică va fi mult mai mare. Rezultatul a fost unul dezamăgitor și dezarmant, pentru că, în ciuda faptului că slujbele au fost scurtate – de exemplu, o Liturghie, în Bisericile din Apus, nu durează mai mult de 20-25 minute –, cu toate acestea, bisericile sunt goale, multe dintre ele fiind transformate, din varii motive, în restaurante, hoteluri, cluburi de noapte sau agenţii de turism.

Așadar, nu faptul că slujbele sunt lungi e ceea ce îi îndepărtează pe oameni de la biserică, ci faptul că omul este superficial, nu mai vrea să trăiască în mod profund. Acest lucru îl putem constata la multe niveluri ale vieţii noastre sociale – este extraordinar de multă superficialitate și foarte multă mediocritate, inclusiv în trăirea credinţei noastre ortodoxe.

Mulţi creștini se rezumă doar la partea epidermatică, exterioară a credinţei, și ne dăm seama acest lucru după întrebările pe care aceștia ni le pun când vin la noi și ne întreabă – ca preot sau episcop – ce ar trebui să facă în legătură cu un anume eveniment spiritual important din viaţa lor. De pildă, în momentul în care stabilesc Taina Sfântului Botez, ne întreabă cât costă sau dacă este lungă slujba, pentru că ar trebui imediat să ajungă la restaurant; sau să nu se întâmple ceva dacă preotul îl afundă pe copilaș de trei ori în apa cristelniţei; sau ce ar trebui să facă cu prima apă, după prima băiţă a copilașului, imediat după Botez – chestiuni care nu ţin de esenţă. Aceștia ar trebui să întrebe ce înseamnă Botezul, ce se întâmplă cu copilul în Taina Sfântului Botez. Am dat doar un exemplu, însă aș putea continua cu toate celelalte Taine ale Bisericii noastre.

Dacă ne gândim la Spovedanie, și acolo suntem foarte superficiali. Mergem și îi spunem preotului că „nu am făcut asta, cred că am făcut cealaltă” – nimic profund. Cu alte cuvinte, noi nu vorbim despre sufletul nostru. Facem lucrurile în mod mecanic, crezând că bifăm ceva în registrul vieţii noastre spirituale și amăgindu-ne, într-un anume fel, că ne trăim credinţa.

Spovedania este, în primul rând, asumarea a ceea ce suntem noi, cu adevărat, în faţa lui Hristos, și conștientizarea locului unde ne aflăm, din punct de vedere spiritual – cine suntem noi, ce am vrea să facem pe viitor și, desigur, să ne asumăm și neputinţele și dezamăgirile pe care le trăim, în ciuda faptului că noi nu depunem niciun efort pentru a ne înfrumuseţa din punct de vedere spiritual.

Preasfinția Sa a arătat că Ortodoxia se caracterizează și prin tandrețe și este, în același timp, comunitate euharistică:

A treia caracteristică intrinsecă a Ortodoxiei este tandreţea (delicateţea), așa cum este iubirea. Iubirea nu poate fi una care zdrobește, lovește sau desfiinţează omul. Dimpotrivă, este cea care se manifestă într-o manieră atât de suavă, încât ne cucerește, și ne îndrăgostim de însăși iubirea pe care ne-o împărtășește cineva.

V-aţi gândit vreodată la acest lucru – să te îndrăgostești de iubirea celui care îţi împărtășește iubire? De ce? Pentru că iubirea, în autenticitatea ei, este luminoasă, discretă, delicată și foarte gingașă. Unde apare, chiar în iubire, dorinţa de a poseda, de a controla, dorinţa de a ne pune pe noi înșine în prim-planul nevoilor în raport cu celălalt, este, de fapt, o caricatură a iubirii.

Transpunând toate aceste lucruri în planul trăirii ortodoxe sau al înţelegerii Ortodoxiei, vom constata că și ea este la fel, delicată și discretă sau, cum spunea unul dintre mitropoliţii care a făcut o misiune foarte frumoasă în Marea Britanie – Kalistos Ware – Ortodoxia nu poate fi zgribulită, nu poate fi una care să-ţi inspire frică. Ortodoxia rămâne discretă și se împărtășește asemeni iubirii care pornește în mod sincer și autentic din inima unui om.

Orice tentativă de a transforma Ortodoxia în gălăgie, în zgomot, este ceva similar cu ideologia, adică transformăm credinţa într-o ideologie, într-un capital de imagine, ne folosim de credinţa ortodoxă pentru a obţine ceva în nume personal. Deja aici este o trădare a Ortodoxiei. Dacă este trăită, întotdeauna Ortodoxia este discretă, așa cum discreţi și gingași au fost toţi sfinţii, care și-au asumat și au metabolizat la modul cel mai adânc al cuvântului, credinţa ortodoxă, în tot conţinutul ei.

Să reflectăm mai mult asupra identităţii noastre, că tot trăim într-o într-un secol în care se pune multă pasiune pentru tot ceea ce înseamnă identitate. Să ne gândim la identitatea noastră spirituală de ortodocși, să încercăm să o actualizăm în viaţa noastră și să vedem unde ne plasăm, cât de distanţaţi suntem faţă de toate aceste trăsături pe care vi le-am adus în atenţie.

Mai este o trăsătură a Ortodoxiei, pe care aș vrea să v-o prezint pe scurt – trăsătura euharistică. Dacă citiţi Cartea Faptele Apostolilor, veţi vedea că primii creștini stăruiau în frângerea pâinii, adică se împărtășeau duminică de duminică, și se hrăneau din cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este una dintre trăsăturile dominante ale Ortodoxiei, în raport cu celelalte convingeri religioase – niciuna dintre convingerile religioase nu are în centrul ei Euharistia, pe Hristos.

Noi, prin această trăsătură euharistică, având în centru Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie – pentru că știm și ne încredem în cuvântul lui Hristos, că nimeni nu poate dobândi viaţa veșnică dacă nu bea Sângele lui Hristos și nu mănâncă Trupul Lui. Avem această convingere, o trăim și o permanentizăm de fiecare dată când participăm la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos. De fapt, noi ne împărtășim cu iubirea lui Dumnezeu.

Cine poate refuza iubirea? Nimeni. Cine poate spune că se satură de iubire? Nimeni. Ar trebui să ajungem în punctul în care să-I spunem lui Dumnezeu, ori de câte ori participăm la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie: „Doamne, dacă eu astăzi nu m-am împărtășit, am refuzat iubirea Ta, nu m-am pregătit, am fost trândav, nu am căutat să Te primesc și să mă conectez la iubirea Ta în mod absolut”.

Vă îndemn să reflectăm cu toţii la aceste trăsături intrinseci ale Ortodoxiei noastre.

La momentul chinonicului, părintele protopop Andrei Mereuță a citit Pastorala Sfântului Sinod la Duminica Ortodoxiei.

Biserica „Sfântul Dumitru” din Bârlad are ca ocrotitori si pe Sfinții 40 de Mucenici, sărbătoriți în fiecare an pe 9 martie. Acest al doilea hram a fost acordat sfântului locaș de episcopul martir Grigorie Leu.

Data de 9 martie este Ziua Comemorării Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989.