Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre pregătirea pentru primirea Sfintei Împărtășanii, pornind de la un răspuns dat de Sfântul Vasile cel Mare patricienei Chesaria:

«Iar pe noi pe toți care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi Sfânt Duh» (fragment din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare)

În prima zi a noului an, Biserica ne pune spre pomenire două praznice: unul în legătură cu viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar celălalt dedicat unuia dintre marii sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, un sfânt din Antichitate – Sfântul Vasile cel Mare. Sărbătoarea împărătească de astăzi este numită „Tăierea împrejur a Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, la opt zile după naștere.

Slavă Domnului și graţie celor care s-au ostenit, avem în limba română traduse foarte multe scrieri ale Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei.

Sfântul Vasile cel Mare a avut o corespondenţă foarte amplă cu mulţi dintre contemporanii săi, iar aceste scrisori sunt traduse în limba română și publicate în colecţia celebră „Părinţi și Scriitori Bisericești”, volumul 12. 

Atunci când vrem să vedem sufletul unui om în frumuseţea sa, în sinceritatea sa, în zbaterile și frământările lui, întotdeauna este bine să citim scrisorile pe care acela le-a trimis prietenilor sau celor cu care a fost contemporan.

În aceste scrisori, foarte multe la număr – 331 – avem ocazia de a ne întâlni cu sufletul minunat al acestui episcop ascet, iubitor de isihie și, desigur, îndrăgostit peste măsură, în sensul bun al cuvântului, de a fi păstrată dreapta credinţă în Cezareea Capadociei, orășelul unde a fost episcop.

Nu este o întâmplare faptul că Sfântul Vasile cel Mare a avut un suflet atât de frumos, plin de mireasma sfinţeniei. S-a născut într-o familie nobilă și a avut nouă fraţi, dintre care trei au ajuns episcopi: Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru al Sevastiei și Sfântul Vasile cel Mare. Jumătate dintre ei sunt sfinţi ai Bisericii noastre.

Acest lucru a fost posibil datorită părinţilor minunaţi, mai ales datorită mamei Sfântului Vasile cel Mare – Sfânta Emilia – și bunicii sale – Macrina, ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul.

Sfântul Vasile cel Mare, ca existenţă biologică, a fost foarte fragil, bolnăvicios, însă ca structură spirituală și viaţă duhovnicească, a fost un adevărat vultur, a scrutat înălţimile și profunzimile a tot ceea ce implică viaţa duhovnciească.

Într-o epistolă, adresată unei doamne care făcea parte din lumea bună, elevată, a vremii sale, patriciana Chesaria, Sfântul Vasile cel Mare îi împărtășește un gând legat de modul și cât de frecvent trebuie să ne împărtășim cu Sfintele Taine.

În vremea respectivă, patricienii erau cei care posedau foarte multe pământuri – erau un fel de latifundiari –, oameni bogaţi, cu o stare materială, dar în același timp foarte preocupaţi de viaţa spirituală. Unei asemenea persoane, Chesaria, care ocupa un loc special în elita vremii respective, Sfântul Vasile îi dă un răspuns – probabil că a fost întrebat cât de des trebuie să ne împărtășim cu Sfintele Taine –, pe care noi ar trebui să-l asumăm în viaţa noastră și să ţinem cont de el.

Este un răspuns succint, nu foarte elaborat, dar suficient, în care găsim o soluţie la una dintre preocupările pe care le avem și noi, cei de astăzi. Există o oarecare reticenţă în a-L primi pe Dumnezeu, în a ne apropia de Sfânta Euharistie, invocându-se diverse motive, unele mai întemeiate, altele mai puţin întemeiate – ca să nu spun că niciunul dintre aceste motive s-ar putea să nu fie deloc întemeiat, în comparaţie cu invitaţia și dorinţa lui Dumnezeu, ca noi să ne hrănim cu Trupul și Sângele lui Hristos, ori de câte ori participăm la Dumnezeiasca Liturghie.

Răspunsul Sfântului Vasile cel Mare pentru patriciana Chesaria este următorul: „Desigur că împărtășirea zilnică și hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos e un lucru bun și folositor, căci El Însuși o spune limpede: «Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viaţă veșnică»”.

Acum urmează un text, care ar trebui să ne pună și pe noi pe gânduri, mai ales atunci când, poate, manifestăm o anumită rezervă în a ne apropia de Sfintele Taine și a ne împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos. Continuă Sfântul Vasile cel Mare astfel: „Cine se îndoiește că participarea continuă la viaţă n-ar fi același lucru cu a trăi pe mai multe planuri?”. Cu alte cuvinte, Sfântul Vasile cel Mare vrea să spună că noi vom căpăta profunzime asupra propriei noastre vieţi, dacă participăm la Cel care este Însăși Viaţa, Hristos – Trupul și Sângele Său.

Noi avem nevoie de această plinătate a vieţii, de găsirea unui sens al vieţii noastre, sens pe care îl descoperim doar în Cel care este Raţiunea fiinţială – Iisus Hristos, Logosul. Ori de câte ori ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui, de fapt noi decidem să trăim mai profund viaţa și să descoperim sensul acesteia.

Când cineva este pe moarte, într-o stare în care funcţiile organismului nu mai cooperează și nu își mai dau eficienţa maximă, atunci muribundul este menţinut în viaţă prin aparate, fiind conectat la un fel de viaţă artificială, pentru ca să existe șansa de a se reface, într-un anume fel. Biologic vorbind, atunci când suntem bolnavi, avem nevoie să fim conectaţi la viaţă, fie ea și cea întreţinută prin aparatele medicale. Unii pot să își revină, alţii nu își revin, iar acest lucru îl știe numai Domnul, în înţelepciunea Sa – de ce organismul cedează și nu mai poate comunica cu acel mod de recuperare.

Am făcut această comparaţie pentru că și noi, de multe ori, suntem muribunzi sufletește. Păcatul este cel care ne ucide, ne anesteziază și intrăm, de multe ori, într-o comă spirituală; avem nevoie să fim regeneraţi, să fim reconectaţi la viaţă, iar prin excelenţă, viaţa noastră este împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos.

De aceea, Sfântul Vasile cel Mare pune această întrebare, care e mai mult retorică, al cărei răspuns îl avem deja: Cine se poate îndoi de participarea continuă la mai multă viaţă, la profunzimea și plinătatea ei? Nimeni. Cu toţii am vrea să găsim sensul vieţii noastre și, odată găsit, să trăim o stare de bucurie extraordinară. 

Preasfinția Sa a arătat că întreaga Sfântă Liturghie este o pregătire pentru împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului:

Sfântul Vasile cel Mare își continuă gândul, spunându-i patricienei Chesaria precis de câte ori ar fi bine să se împărtășească cineva. Sigur că îi dă drept măsură duhovnicească, chiar maximală, ca zi de zi să se împărtășească cineva. Însă, probabil că nu toţi pot ţine cont de acest îndemn. Iar Sfântul Vasile cel Mare, ca cel care a fost un păstor înţelept, și întotdeauna a comodat trăirea vieţii duhovnicești la posibilităţile fiecărui om, îi spune Chesariei următorul lucru: „Cu toate acestea, noi ne împărtășim numai de patru ori pe săptămână: duminică, miercurea, vinerea și sâmbăta, precum și în alte zile, când se face pomenirea vreunui sfânt deosebit”.

Este foarte paradoxal faptul că cei care sunt ancoraţi în textele și în canoanele Sfinţilor Părinţi, neglijează, cu bună știinţă, îndemnurile acestora cu privire la frecvenţa împărtășirii cu Trupul și Sângele lui Hristos. Unii pun accent doar pe împărtășirea spirituală cu Hristos, prin cuvânt și prin rugăciune, în detrimentul celei precise – împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Între cele două trebuie să existe o interdependenţă. Când ne hrănim foarte serios și consistent din cuvântul lui Hristos și cu rugăciunea, nu avem decât o singură finalitate – dorinţa de a-L primi pe Hristos euharistic. Dacă o facem în chip superficial, cum se întâmplă, din păcate, în anumite medii – neoprotestante – care consideră că trebuie să se limiteze doar la studiul Sfintei Scripturi, neglijând împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, acest cuvânt de fapt nu are niciun fel de finalitate în sine, nu lucrează, nu rodește, pentru că nu este primit Cel care a grăit acest cuvânt. Nu se ţine cont de faptul că în cartea Faptele Apostolilor se amintește că primii creștini îngemănau întotdeauna învăţătura din Evanghelie cu frângerea pâinii (Sfânta Împărtășanie) – ceea ce facem și noi în Sfânta Liturghie.

În prima parte a ei, numită Liturghia cuvântului, se citesc pericopele din Noul Testament: un pasaj din epistolele Sfinţilor Apostoli Pavel, Petru sau Ioan, și pasajul din cele patru Evanghelii. După aceea, Liturghia merge, în firescul ei, în direcţia pregătirii noastre pentru a ne , pentru a-L primi pe Hristos. Toate rugăciunile din Liturghie, exceptând cea din timpul Heruvicului, care este a preotului pentru sine însuși, pe care le auziţi, fiind rostite cu voce tare, sunt pregătirea noastră comunitară pentru a-L primi pe Hristos.

Înainte de împărtășirea clericilor și a credincioșilor, noi Îi cerem lui Dumnezeu următorul lucru, asupra căruia mulţi dintre preoţii noștri ar trebui să reflecteze mai profund.  În ultima rugăciune înainte de împărtășirea clericilor și a credincioșilor spunem așa: „Şi ne învrednicește, Doamne, prin mâna Ta cea puternică, a ni Se da Preacuratul Tău Trup și Scumpul Tău Sânge, și prin noi – slujitori – la tot poporul” – nu se spune selectiv, doar celor care se consideră vrednici, ci la tot poporul.

Sigur că noi trebuie să ne străduim să ne pregătim pentru Împărtășanie. Sfântul Ambrozie al Milanului spune că întotdeauna așa trebuie să ne pregătim, pentru a-L putea primi în fiecare zi pe Hristos euharistic. Această vrednicie nu ne-o dăm noi, oricât de atenţi am fi cu sufletul nostru, ci ne-o dă Însuși Domnul, așa cum Îi și cerem, înainte de împărtășire: „Învrednicește-mă Tu, Doamne, să mă împărtășesc cu Preacuratele Tale Taine. Pentru că Tu, în iubirea și în mila Ta, ești Cel care mă faci pe mine vrednic să Te primesc în trupul și în viaţa mea”.

Nu este o întâmplare faptul că rugăciunea Tatăl nostru este plasată înainte de împărtășirea noastră. De ce a considerat Biserica să plaseze Rugăciunea Domnească, pe care ne-a lăsat-o Însuși Domnul, înainte de Împărtășanie, și nu în alt loc al Liturghiei? Pentru că această rugăciune ne pregătește, și ea, să ne împărtășim – Îi cerem lui Dumnezeu să ne fie iertate păcatele, așa cum iertăm și noi celor care ne-au greșit – era ca un fel de rugăciune de dezlegare comunitară, pentru toţi cei care participau la Liturghie, ca să se poată împărtăși.

Să luăm aminte la acest gând al Sfântului Vasile cel Mare și să medităm, ori de câte ori nu reușim să ne împărtășim: „Doamne, oare de ce nu m-am împărtășit? Oare nu realizez că am nevoie de mai multă viață, fiind în comuniune și împărtășindu-mă cu însăși Viața?”