Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Marius Cătălin Antohi și părintele paroh Ion Duca.

Răspunsurile liturgice au fost date de membrii Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de diaconul Vlad Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre caracteristicile iertării – condiție a unei perioade de post autentice:

„«Iar de nu veţi ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre» (Matei 6, 15)

Prin pasajul evanghelic care s-a citit, suntem invitați să reflectăm asupra unui aspect al vieţii noastre duhovnicești, care este esenţial în apropierea de Dumnezeu și în trăirea credinţei noastre. Textul evanghelic ne vorbește despre una dintre condiţiile cardinale pentru ca Dumnezeu să ne primească postul, pe care noi vrem să I-l dăruim, ca o mică jertfă – capacitatea de a ierta.

În faţa unei asemenea cerinţe duhovnicești, mare parte dintre noi suntem restanţieri sau chiar repetenţi. Propria noastră conștiinţă dă mărturie despre faptul că, atunci când noi greșim (păcătuim) faţă de semenul nostru, ne este foarte greu să ne cerem iertare. Căutăm foarte multe scuze, inventăm foarte multe motive, pe care le rostogolim în mintea noastră, doar ca să nu fim puși în ipostaza de a ne cere iertare.

În cele mai multe cazuri, credem că suntem îndreptăţiţi să avem pretenţia ca celălalt să facă primul gestul de a-și cere iertare.

Dacă ne vom face o evaluare spirituală, analizând de câte ori am fost noi primii care ne-am cerut iertare, s-ar putea ca procentajul să fie unul foarte mic, în defavoarea noastră.

Această incapacitate, de a ne cere iertare, este din cauza mândriei, din cauza unui păcat despre care se vorbește prea puţin – îndreptăţirea de sine. Ne găsim propriile motive, le inventăm în mintea noastră, crezând că noi suntem drepţi, și nu este cazul să ne cerem iertare.

Conștientizăm sentimentul de culpabilitate mai ales atunci când cel de lângă noi este mai smerit și are puterea de a-și cere iertare. Iertarea pe care semenul nostru o cere de la noi, fie ne smerește și ne invită la un proces de conștiinţă, gândindu-ne că poate ar fi trebuit să facem noi primii acest pas, fie ne îndârjește, în sensul că vrem să-l umilim, să-i punem cenușă în cap, nedăruindu-i iertare.

S-ar putea ca situaţiile în care cineva își cere iertare de la noi, iar noi nu avem disponibilitatea sufletească de a i-o dărui, să fie mai multe decât cele în care am dăruit iertare, cu toată dragostea și cu tot gândul bun.

Această pericopă evanghelică este citită înainte de începerea Postului Mare – călătoria noastră înspre Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos – pentru a ne învăța că, fără iertare, postul nostru nu va schimba ceva în viaţa noastră. Nu știm, pentru că nu ne putem pune în locul lui Dumnezeu, dacă va primi sau nu acest post. Cert este că noi, neavând capacitatea de a ierta, nu vom putea schimba mare lucru în viaţa noastră.

Unul dintre aspectele iertării la care ar trebui să fim extrem de atenţi, este cel legat de faptul că iertarea, atunci când o acordăm, nu trebuie să fie însoţită de nicio condiţie.

Iertarea este gratuită. Este un dar pe care noi i-l dăruim semenului nostru sau acesta ni-l dăruiește nouă.

Învăţăm acest lucru cu prisosinţă din atitudinea pe care a avut-o tatăl fiului risipitor. Fiul risipitor, după ce a cheltuit averea pe care el a crezut că o merită de la tatăl său, după ce a trăit în desfrânare și într-o degradare morală fără limite, într-o clipă de revenire în sine, și-a propus să se ducă înspre tatăl său (ceea ce a și făcut) și să-i ceară iertare. A vrut să își ceară iertare pentru că l-a desconsiderat, a plecat, și-a luat lumea în cap, a renunţat la dragostea familială, a risipit agoniseala părintelui său și, mai mult decât atât, a ajuns într-un punct al degradării sale morale, încât el însuși s-a scârbit de starea sufletească pe care o avea.

Fiul risipitor și-a spus în sine că va merge și îi va spune tatălui său: „Iartă-mă, că am greșit! Nu sunt vrednic să mă numesc nici măcar ca unul dintre argaţii tăi” – așa o stare de smerenie, încât nici măcar nu mai avea pretenţia să fie considerat fiul tatălui său. Era mulţumit să fie primit ca o slugă (ca un sclav), doar să fie în preajma iubirii tatălui său.

Cum se comportă tatăl din Parabola fiului risipitor? Îl primește cu braţele deschise, fără să-i impună nicio condiţie. Nici măcar nu-l lasă să-și termine spovedania pe care și-a propus să i-o facă. La jumătatea acestei spovedanii, tatăl îl ia, îl îmbrăţișează, și dă poruncă slugilor să facă ospăţ mare, să-i pună inel în deget, să-l îmbrace frumos, și să se bucure că cel ce a fost pierdut s-a întors acasă, cel care a murit sufletește a înviat și este acum lângă sine.

Din atitudinea tatălui învăţăm că a ierta pe cineva nu înseamnă a pretinde ca el să-și fi răscumpărat deja greșelile sale. Evident, prin pocăinţă, într-un fel, deja noi ne-am răscumpărat păcatele, am plătit pentru ele. Pocăinţa este o formă de răscumpărare a păcatelor noastre, de eliminare a lor din viaţa noastră.

Cel care dăruiește iertarea, nu trebuie niciodată să-i impună celui de lângă el ca întâi să-și răscumpere greșelile, și apoi să fie vrednic de a primi iertarea.

Din păcate, noi procedăm în felul acesta – am vrea ca cel care vine să-și ceară iertare, deja să aibă păcatele răscumpărate, adică să simţim noi că el este deja schimbat, și că merită, cu adevărat, iertare. Este o eroare și, de fapt, acea iertare nu este una gratuită, ci una condiţionată de schimbarea celui de lângă noi.

Tatăl din Parabola fiului risipitor nu l-a întrebat nimic de schimbare, nu i-a reproșat nici faptul că a cheltuit toată averea, și ar fi trebuit întâi să muncească, să recâștige ceea ce a pierdut din punct de vedere material, să-și pună multă cenușă în cap, pentru ca, după toate aceste eforturi, când el va constata că merită iertarea, să i-o dăruiască.

Din păcate, noi așa procedăm – stăm și ne gândim, după propriile interpretări ale minţii noastre, când merită să dăruim iertare. În momentul când ne-am pus o asemenea întrebare, noi nu știm să iertăm.

Evident, vom spune că, atunci când îl iertăm atât de ușor, fără să simtă puţin efort în ceea ce privește obţinerea iertării, nu-l schimbăm pe celălalt. Dacă decidem să facem astfel – să-l facem pe cel de lângă noi să conștientizeze dacă merită sau nu iertarea, Dumnezeu ne va ierta și nouă la fel.

În rugăciunea Tatăl nostru, așa Îi spunem lui Dumnezeu: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiţilor noștri”. Raportul dintre iertarea lui Dumnezeu și iertarea pe care noi o dăruim oamenilor este unul de reciprocitate – Dumnezeu ne va ierta nouă păcatele, așa cum le iertăm noi semenilor noștri, exact în același fel.

Dacă noi impunem condiţii, și Dumnezeu ne impune nouă condiţii – condiţia ca celălalt să fie schimbat și să merite iertarea, sau ne va ierta greșelile așa cum facem noi, când spunem: „Te iert, dar nu te uit!”.

Nu pentru că Dumnezeu S-ar coborî la modul nostru imperfect de a ierta, ci pentru că noi Îi cerem să facă acest lucru, prin rugăciunea Tatăl nostru – „Doamne, iartă-mi păcatele mele, precum și eu le iert semenilor mei!”. Dumnezeu ne împlinește cererea, dar El nu iartă în felul acesta, ci ne iartă chiar și atunci când nu merităm.”

Părintele Episcop Ignatie a descris atitudinea cea mai potrivită pe care ar trebui să o avem în relație cu cel căruia i-am greșit:

„De multe ori ne întristăm când cineva nu ne dăruiește iertarea cu promptitudinea cu care noi am vrea acest lucru. Deși este firesc să ne întristăm, când ţinem la omul pe care l-am întristat, și am vrea ca lucrurile să intre într-o rânduială, să se limpezească cât mai repede și să dispară conflictul, cea mai corectă și duhovnicească atitudine ar fi să ne cerem iertare, fără să așteptăm ca celălalt să ne ierte.

Noi ne cerem iertare pentru propriile greșeli, pentru ceea ce am destabilizat în relaţia cu semenul nostru, fără pretenţia orgolioasă și mândră ca celălalt, când noi am pocnit din degete, când am ajuns în punctul în care am putut să ne cerem iertare, să se subordoneze dorinţelor noastre. O asemenea atitudine este una egoistă.

Este normal, atunci când ne cerem iertare, să și așteptăm să o primim, pentru că nu o facem formal, ca să ne aflăm în treabă, ci ne-am bucura foarte mult ca celălalt să ne ierte. Dar acest lucru ni-l spunem nouă înșine. Putem să-i și mărturisim celuilalt, însă, în momentul în care ne va spune că este într-un moment în care nu poate, dintr-o neputinţă, sau pentru că este o rană prea puternică în sufletul lui, să avem răbdarea necesară, pentru a veni momentul în care să ne poată ierta.

Nu am în vedere nicidecum faptul de a încuraja neiertarea din mândrie sau încăpăţânare. Ci este exact ca în situaţia în care cineva ne lovește, iar noi ajungem zdrobiţi, la pământ– nimeni nu poate să aibă pretenţia să alergăm la maraton, în arenă, după ce am fost schilodiţi, ci așteaptă să ne refacem din punct de vedere fizic, și apoi vom fi capabili să facem exerciţiile.

La acest aspect mă refer, nu când cineva nu dăruiește iertarea din mândrie, pentru că vrea cu orice preţ să umilească. Chiar și în situaţiile acestea se cere răbdare. Nu este simplu. Cel mai greu lucru este să nu primești iertarea celui de lângă tine. Este incredibil de greu.

Cu toate acestea, cea mai duhovnicească atitudine este cea în care, cu inima deschisă, ne cerem iertare, și ne rugăm Domnului înainte, să așeze puterea de a ierta în inima celui de la care cerem iertare. Şi dacă din neputinţă sau pentru că este prea rănit sufletește nu poate, să avem răbdare, până în momentul în care ne va dărui iertare.

Sunt foarte puţini oameni – aș spune că doar sfinţii – care dăruiesc iertarea cu foarte mare ușurinţă. Sunt oameni care și greșesc foarte mult, dar au și capacitatea de a ierta, și de a-și cere iertare pentru greșelile lor. Își asumă greșelile, și își dau seama că e o luptă constantă în sufletul lor, cu toate păcatele cu care greșesc și prin care îi rănesc pe semenii lor.

Fiecare dintre noi putem face diferenţa între un om care își cere iertare din adâncul sufletului, chiar dacă își cere de foarte multe ori  (exact cum facem noi cu Dumnezeu: greșim de atâtea ori, și avem curaj să mergem în faţa lui Hristos, cu aceleași greșeli) și oameni care își cer iertare formal, fără să se schimbe ceva în viaţa lor.

Sesizăm foarte ușor astfel de oameni, care tratează iertarea pe care o cer ca pe o banalitate. Ei nici măcar nu-și propun să se schimbe – aici este, de fapt, punctul de diferenţă. Un om își poate cere iertare de o mie de ori pentru aceleași greșeli pe care le face, dacă în el este o luptă.

Când nu este luptă și niciun fel de asumare a greșelilor, și ne cerem iertare formal, de fapt nu conștientizăm că păcătuim faţă de semenul nostru, inducându-l în eroare printr-un cuvânt pe care îl rostim, și așteptăm să fim iertaţi.

Să ne dea Domnul puterea să iertăm. Chiar și atunci când noi n-am greșit, să ne dea puterea de a-l ajuta pe semenul nostru să ne ierte.”

Sursa: episcopiahusilor.ro