PS Ignatie: „În logica lui Dumnezeu, a iubi înseamnă mai ales faptul de a te jertfi”

11 Septembrie 2022 23:11 Episcopia Huşilor

„Prin jertfa Sa, Hristos a transformat Crucea, dintr-un obiect de supliciu (de chin, de batjocură), în dragoste. Crucea înseamnă dragostea lui Dumnezeu (așa cum ni s-a descoperit pe dealul Golgotei, nu cum vrem noi să o înțelegem). De aceea, Sfântul Apostol Pavel subliniază că Dumnezeu ne-a iubit, mai ales atunci când am fost păcătoși, când nu meritam lucrul acesta.”

Duminică, 11 septembrie 2022, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit slujba de Sfințire a bisericii din localitatea Bumbăta, filie a Parohiei Vetrișoaia I, Protopopiatul Huși. Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, părintele protopop Marius Cătălin Antohi și părintele paroh Sergiu Tabeică. După sfințirea bisericii, a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în apropierea locașului de cult.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a explicat ce presupune iubirea lui Dumnezeu față de oameni:

«Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi. Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie» (Romani 5, 8-9)

Pasajul evanghelic este un fragment din dialogul de taină, profund, pe care Domnul Hristos l-a avut cu unul dintre cărturari – Nicodim, cel care era preocupat de învățătura Domnului și de realitățile Împărăției lui Dumnezeu.

În acest pasaj foarte scurt, Dumnezeu ne descoperă faptul că iubirea Sa pentru noi este cea mai autentică formă de a Se exprima în fața noastră, atunci când noi Îl batjocorim, Îl ponegrim, Îl disprețuim și ne revoltăm împotriva Lui.

În general, noi avem tendința de a înțelege că a iubi pe cineva implică ca și acesta să ne iubească pe noi. Cu alte cuvinte, să existe o reciprocitate a iubirii – iubim pe cei care ne iubesc.

Când S-a răstignit pe Cruce, Domnul Hristos ne-a dezvăluit o altă fațetă a iubirii, una cu care noi nu suntem deprinși. În logica lui Dumnezeu, a iubi înseamnă mai ales faptul de a te jertfi, de a-ți da viața pentru cel care nu merită lucrul acesta (nu este vrednic de așa ceva).

Ce a primit Hristos, din partea oamenilor, când a fost răstignit pe Cruce? Ură, dispreț, priviri piezișe, scuipări, și, atunci când I-a fost sete, în loc să primească apă, I s-a dat oțet și fiere.

Cum S-a raportat Hristos față de acest torent al răutății oamenilor? A replicat în vreun fel? I-a dojenit sau i-a mustrat pentru că se comportau într-o manieră atât de inadecvată, în comparație cu jertfa Sa pe Cruce – proba dragostei Sale, până la moarte? Le-a spus ceva de felul că nu merită ca El să moară pentru toți cei care Îl batjocoreau? Le-a reproșat oare ceva? Nimic.

Dimpotrivă, Hristos S-a rugat pentru cei care credeau, în iluzia minții lor, că Îl pot ucide pe Dumnezeu. A rostit o rugăciune foarte frumoasă, căreia noi îi dăm, din păcate, alte conotații, nu în felul în care Hristos a rostit-o. El nu a rostit această rugăciune de pe o poziție de superioritate și de desconsiderare față de cei care Îl urau. Dumnezeu nu desconsideră, nu jignește și nu disprețuiește pe nimeni.

Chiar dacă a primit jigniri, dispreț și batjocură, S-a rugat pentru cei care erau la picioarele Crucii: «Doamne, iartă-le, că nu știu ce fac!», adică: „Ei nu sunt conștienți de dragostea pe care le-o împărtășesc acum, prin jertfa de pe Cruce; nu au stare de trezvie, de conștiință deplină că Cel care este pe Cruce are o dragoste atât de diferită față de noi, oamenii”.

Dragostea noastră, a oamenilor, este una fluctuantă, tranzitorie și, întotdeauna, interesată. Este suficient ca cineva să ne greșească pentru a nu mai accepta acea persoană în viața noastră.

Evident, aici lucrurile ar necesita să fie puțin dezvoltate, în sensul că putem dărui dragoste cuiva, însă acela să ne transforme într-un instrument al lui, pe care să îl posede permanent. Este o dragoste deformată atunci când vrem să-i posedăm pe cei pe care îi iubim, să fie la dispoziția noastră.

Care este indiciul după care ne dăm seama că cineva ne-a transformat într-un obiect al iubirii sale, și că nu suntem niște subiecte ale acesteia? Indiciul este faptul că ne reproșează permanent că nu îl iubim, și are pretenția să fie iubit. Sau este convins că nu primește aceeași intensitate a dragostei precum o dăruiește el persoanei iubite.

Cel care transformă iubirea într-un act de posesiune, crede, întotdeauna, că el iubește mai mult, iar celălalt mai puțin sau deloc și, în felul acesta, se consideră nedreptățit.

Părintele Emilianos Simonopetritul surprinde foarte bine, din punct de vedere duhovnicesc, faptul că, în momentul în care noi începem să cerșim iubirea, devenim oameni singuri:

„Când iubești pe cineva, îl simți viu înaintea ta. Singurătate simte numai cel care nu iubește. Iar singurătatea se face și mai mare, atunci când vreau să fiu iubit de ceilalți. Orice om, fie împărat, fie cerșetor, veți vedea că, de îndată ce vrea să îl iubească alții, va simți în inima lui singurătate”.

Nu găsim nimic din toate acestea în iubirea lui Dumnezeu. El nu ne reproșează că nu Îl iubim. Acest lucru ne-a fost descoperit, în mod atât de frumos și de plenar, pe Cruce. Dumnezeu nu are pretenția - în maniera noastră omenească - de a fi iubit. El ne iubește și dacă noi nu Îl iubim, și dacă noi nu merităm lucrul acesta, și dacă Îi întoarcem spatele, ne revoltăm, Îl batjocorim și Îl calomniem. El nu încetează să ne iubească. De ce? Pentru că El nu are dragostea ca pe ceva dobândit în timp, și pentru care S-a străduit.

Dumnezeu nu are dragoste, ci este Însăși Dragostea, pentru fiecare dintre noi. Nu poate să abdice de la Sine Însuși, de la ceea ce este ființial în El – dragostea.

Preasfinția Sa a insistat asupra realității că Dumnezeu ne iubește și atunci când noi nu merităm acest lucru:

Dumnezeu ne descoperă că atât de mult ne-a iubit, încât L-a dat pe Fiul Său Cel Unul-Născut, să Se răstignească (să Se jertfească, să moară pe Cruce) pentru noi.

Prin jertfa Sa, Hristos a transformat Crucea, dintr-un obiect de supliciu (de chin, de batjocură), în dragoste. Crucea înseamnă dragostea lui Dumnezeu (așa cum ni s-a descoperit pe dealul Golgotei, nu cum vrem noi să o înțelegem).

De aceea, Sfântul Apostol Pavel subliniază că Dumnezeu ne-a iubit, mai ales atunci când am fost păcătoși, când nu meritam lucrul acesta.

Este greu să iubim pe cineva care nu merită lucrul acesta. De fapt, este impropriu să spunem că cineva nu merită să fie iubit. Ajungem noi la această concluzie, din cauza păcatelor și a neputințelor noastre, pentru că orice om din lumea aceasta este vrednic de iubire (de iubirea lui Dumnezeu și de iubirea noastră).

Este extraordinar de greu să ne asumăm, la nivelul vieții personale, această iubire a lui Dumnezeu. Tendința noastră, aproape instinctuală, este ca, atunci când cineva ne rănește, ne batjocorește sau ne vorbește urât, noi să răspundem tot cu răutate, cu batjocură, și să împroșcăm cu veninul urii, ca să simțim, cu adevărat, că ne luăm revanșa.

A iubi pe cineva, atunci când el te ponegrește și te disprețuiește, este deja semnul că ne identificăm cu Hristos și suntem ucenicii Lui. Din păcate, nu reușim – nici noi, slujitorii (chiar dacă vorbim foarte frumos despre o asemenea dragoste, suntem oameni păcătoși și nu ne ridicăm la măsura cea adevărată a iubirii pe care Hristos ne-a împărtășit-o prin Crucea Sa).

Suntem atât de mici sufletește, în comparație cu imensitatea și autenticitatea dragostei pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o și ne-o dăruiește în fiecare clipă, chiar dacă noi, conform faptelor noastre, a indiferenței și neglijenței noastre spirituale, nu o merităm.

Dumnezeu nu ne pretinde - dar așa este frumos – ca, la iubire, să răspundem tot cu iubire. Dragostea lui Dumnezeu nu se schimbă, nu este ca a noastră – interesată, nesinceră, ipocrită. În Sfânta Liturghie Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea dragostea adevărată față de aproapele nostru, nu una fariseică și mincinoasă.

Sfântul Sofronie de la Essex – un duhovnic contemporan – spunea că nu există nevoință mai mare pentru om, decât nevoința pentru dragoste.

La finalul slujbei, în semn de prețuire, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom pe părintele paroh Sergiu Marian Tabeică, și a oferit distincții de vrednicie celor care s-au implicat în ridicarea sfântului locaș.

Sursa: Episcopia Hușilor

Ultimele din categorie