Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi și părintele protopop Adrian Chirvasă.

După Sfânta Evanghelie, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre starea de smerenie pe care Domnul Hristos o așteaptă de la noi când dă exemplul de curăție al copiilor:

Cu toții tânjim să ne bucurăm și să fim părtași Împărăției Cerurilor.

Sfântul Grigorie Palama ne spune că Împărăția Cerurilor vine în inima omului atunci când se coboară harul cel dumnezeiesc, lumina cea dumnezeiască, care unește inima cu mintea.

Dacă am avea simțurile duhovnicești foarte ascuțite, am simți, chiar în acest moment, că suntem în Împărăția Cerurilor. Liturghia pe care o săvârșim acum este Împărăția Cerurilor în desfășurare.

Ca să putem să simțim această prezență a Împărăției Cerurilor, lumina cea dumnezeiască în inima noastră, este nevoie – ne spune Domnul Hristos – să fim ca pruncii.

Pruncii sunt simbolul nevinovăției, în sensul că ei nu lasă ca în sufletele lor să se înrădăcineze răutatea. Copiii se supără, se mâhnesc, însă totul este așa de pasager, încât am putea spune că nici măcar n-au trăit acea stare de supărare.

Copiii se împacă foarte repede, chiar dacă nu-și cer iertare – unii dintre ei nu au această capacitate (este un mic sâmbure de orgoliu; știu acest lucru părinții, când îi pun pe copii să-și ceară iertare pentru greșelile pe care le fac, că nu au întotdeauna această putere).

Însă, chiar dacă ei nu își cer iertare, trec cu foarte mare ușurință peste o situație care a generat o anumită stare de tulburare.

„Mare”, în Împărăția Cerurilor și în concepția biblică, nu înseamnă, nicidecum, ceea ce gândim noi la nivel uman, că cineva este „mare” dacă ocupă o funcție publică, dacă deține foarte multe bogății, sau dacă este un om extrem de inteligent. În concepție biblică (în gândirea lui Hristos), a fi „mare” înseamnă cel care se smerește cel mai mult.

Smerenia este cea care procură în inima omului, ca și rugăciunea, slava cea dumnezeiască.

Unul dintre Părinții Bisericii noastre, Sfântul Ioan Damaschinul, ne spune că omul, când se roagă, primește slava lui Dumnezeu, așa cum fața lui Hristos, pe Muntele Taborului, în timp ce se ruga, s-a făcut albă, strălucitoare. Apostolii au putut să vadă dumnezeirea lui Iisus Hristos, din care țâșneau razele luminoase ale energiilor necreate.

Când un prunc se roagă sau când se smerește, deja are chipul slavei imprimat pe fața lui, el trăiește acest lucru. De aceea ne sunt atât de dragi copiii mici.

A fi mare, în Împărăția lui Dumnezeu, înseamnă a te smeri cât mai mult.

În logica Evangheliei, cu cât omul se smerește mai mult, și își asumă această condiție, de a fi ultimul (în sensul foarte profund al cuvântului, neașteptând nimic din ceea ce ține de cinstirea și de slava lumii acesteia) cu atât este mai mare în Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, Hristos ia un prunc, îl pune în mijlocul celor care Îl ascultau, și le spune: „Dacă nu veți fi ca acest prunc, dacă nu vă veți smeri cum se smeresc copiii, nu veți putea moșteni Împărăția Cerurilor”.

Preasfinția Sa a vorbit despre una din principalele surse de nemulțumire și de chin din viața omului:

Sfântul Apostol Pavel ne spune că noi trebuie să fim copii la răutate și să dăm dovadă de maturitate și de multă înțelepciune duhovnicească când este vorba de a săvârși binele, de a trăi și a ne asuma Evanghelia în viața noastră.

Cu cât omul caută mai mult să se bucure de laude, să fie cinstit, apreciat și în centrul atenției, cu atât el nu face altceva decât să se chinuie.

Se chinuie în inima lui, își fărâmițează sufletul în o mie de părți și devine o ființă chinuită. De ce? Pentru că umblă după slava și cinstirea omenească, care ne chinuie, pentru că niciodată nu vom fi mulțumiți, oricât de în centru am fi – întotdeauna ni se pare că ar mai trebui să facem un pas sau că suntem mult prea la periferie.

Sărmana făptură omenească se chinuie, alergând permanent după mărimuri.

Domnul Hristos a trăit permanent o stare de smerenie de neînțeles pentru noi. Noi, prin smerenie, înțelegem să acceptăm ceea ce greșim, dar este mai mult decât atât – să-l simțim pe celălalt că este, în fața lui Hristos, mult mai de cinste decât noi.

Când S-a smerit cel mai mult Hristos? Pe Cruce. Atunci, poate, noi ne-am fi apărat, am fi considerat că este legitim să le spunem un cuvânt aspru celor care s-ar fi comportat cu noi în felul în care s-au comportat cu Hristos.

Hristos, răstignit pe Cruce, ne-a arătat ce este dragostea dumnezeiască, nu cum o gândim noi, oamenii. Dragostea noastră e atât de fluctuantă și nestatornică. Hristos, pe Cruce, ne-a iubit cel mai mult. Noi, cei care erau la picioarele Crucii, ce I-am dăruit? Nerecunoștință, ingratitudine, priviri piezișe, ură și, când avea nevoie de un strop de apă, oamenii I-au dat oțet și fiere.

Când, în iluzia lor, oamenii cred că Îl pot omorî pe Dumnezeu, Dumnezeu-Omul îi iubește cel mai mult, Se smerește pe Sine Însuși – o smerenie de neînțeles pentru noi.

Noi, și dacă nu greșim, când cineva ne atrage atenția, simțim, aproape instinctual, să dăm o replică, nu cumva să ne mototolească cineva orgoliul pe care îl avem în noi. Nu suportăm acest lucru.

Hristos ar fi fost singurul, din întreaga umanitate, care ar fi trebuie să Se justifice în fața omului când acesta s-a dovedit ingrat și nerecunoscător. Nimic din toate acestea. El nu S-a apărat nici în fața lui Pilat, nici în fața altora, pentru că vorbea dragostea și jertfa Sa. Nu avea nevoie de cuvinte ca să Se apere în fața nebuniei și orgoliului omului.

În fața mândriei și a orgoliului, nu ne rămâne decât să fim smeriți, așa cum sunt copiii, pe care Domnul Hristos ni-i dă exemplu, pentru a moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

Spre final, Ierarhul Hușilor i-a îndemnat pe cei prezenți să mediteze, atunci când aud rostindu-se Crezul, în cadrul Sfintei Liturghii, la starea de curăție sufletească pe care o aveau când au auzit, pentru prima dată, rostirea Crezului, la propriul Botez:

În cadrul Liturghiei, noi rostim Simbolul de Credință. Locul Crezului vine din faptul că, în Biserica primară, Taina Botezului era săvârșită în cadrul Liturghiei.

Să ne gândim întotdeauna și să ne punem întrebarea, mai ales la momentul Crezului: „Cum era sufletul nostru, când urechile noastre au auzit pentru prima dată Crezul – când eram prunci, în brațele nașilor? Care era starea sufletului nostru? Cum eram noi atunci, după ce am fost cufundați în apa Botezului și L-am primit pe Hristos în adâncul inimii noastre? Treimea întreagă S-a sălășluit în noi, și noi am devenit ființe de lumină, făpturi noi, restructurate. Realmente, în Botez, noi devenim oameni noi (exact așa cum, dacă se instalează un virus în calculator sau în telefon, noi reinstalăm sistemul de operare al aceluia, la fel se întâmplă și în Taina Sfântului Botez – ni se reinstalează „sistemul de operare”, și noi lucrăm în Hristos).

Cum eram atunci, și cum suntem acum, când venim la Liturghie și auzim Crezul? Mai avem noi aceeași stare de curăție, aceeași capacitate de a ierta, cu maximă ușurință, de a nu fi răutăcioși (mai ales când o facem în mod gratuit)? Avem noi starea aceasta, de a fi copii, cu adevărat, în inima și în viața noastră?

De ce ne plac marii duhovnici, marii trăitori? Pentru că ei Îl lasă pe Duhul Sfânt să vină în viața lor și nu mai este urmă de răutate.

Sfântul Siluan Athonitul ne spune, în scrierile lui, că întâlnea copii, pe fața cărora vedea slava lui Dumnezeu, vedea lumina dumnezeiască, și se minuna.

Să-I cerem Domnului să ne facă părtași Împărăției Sale și acestei stări de curăție, care vine în inima omului, prin multă smerenie. Este greu. Trăim într-o societate mândră, arogantă – toți ne învață să fim primii, să nu pierdem niciodată nimic, să nu acceptăm iminența vreunui eșec în viața noastră. Toate acestea sunt atât de dăunătoare sufletului; atât de mult se chinuie sufletul omului când caută să fie tot timpul în centru, și ceilalți să se rotească, ca niște sateliți, în jurul său.

Părintele Emilianos Simonopetritul, un mare duhovnic, spune, într-una din cărțile sale, că noi ne chinuim cel mai mult atunci când așteptăm să fim iubiți de cei din jurul nostru. Din momentul acela, omul începe să devină singur.

Părintele Emilianos explică de ce: pentru că noi trebuie doar să dăruim iubire, nu să așteptăm iubirea din partea celorlalți. Este total opus logicii noastre.

Întâlnim nenumărați oameni care trăiesc drame în viața de familie, pentru că ei consideră că nu sunt suficient de iubiți. Ei au, confecționat, în mintea lor, un anume sistem de a vedea lucrurile și de a crede cum ar trebui să fie iubiți. Astfel  apare un blocaj permanent în noi, și începem să devenim oameni singuri.

Hristos nu a pretins niciunuia din cei care erau la picioarele Crucii – când El ne-a iubit cel mai mult – „Iubiți-Mă! Eu sunt singur acum, trăiesc o dramă cumplită. Voi, cărora v-am grăit așa de minunat, v-am făcut minuni, așa vă comportați?”. Nimic din toate acestea. Hristos a rămas statornic în dragostea Sa, chiar dacă primea ură. De fapt, așa este Dumnezeu – ne iubește mai mult când noi nu merităm acest lucru.

Și copiii sunt la fel. Sigur că au nevoie de atenție, și vor, și ei, să fie în centrul atenției, dar această preocupare a lor este nevinovată. Ei se bucură când sunt iubiți și ocrotiți de fiecare dintre noi.

Copiii nu prea simt stările de singurătate, decât în cazurile extreme, când sunt, pur și simplu, abandonați. Foarte rar auzim despre copii care să trăiască, la modul acut, sentimentul singurătății. Ei nu gândesc ca noi, adulții – să-i posedăm pe ceilalți în iubire, să devină niște obiecte ale noastre, pe care să le manevrăm cum vrem noi.

Copiii, în dragostea lor, nu au nimic din instinctul de a poseda, așa cum facem noi. Noi devenim foarte posesivi față de cei pe care îi iubim, și ne chinuim tot timpul. Copiii nu au un asemenea reflex. Ei, pur și simplu, ne dăruiesc dragostea, atât de gratuit și dezinteresat.

De pildă, întâlnim un copil pe care nu l-am văzut niciodată și este suficient să-i zâmbim puțin, să intrăm în logica lui, să ne jucăm, și deja acela se comportă cu noi de parcă ne știe de o mie de ani, și ne dăruiește atâta dragoste și energie, cu toată inima. De ce? Pentru că el are nevinovăție în sufletul său. Să ne învrednicească Domnul de această stare a pruncilor.

După Sfânta Liturghie, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Serafim a vorbit despre modul în care ne putem câștiga odihna sufletească:

Mulțumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne dă, fiecăruia dintre noi – cele bune vin toate de la Dumnezeu, cele mai puțin bune și, poate, rele, sunt îngăduite de Domnul pentru păcatele noastre. Noi trebuie să-I mulțumim și pentru cele bune, și pentru cele rele, pentru că Dumnezeu pe toate le lucrează, cum spune Sfântul Apostol Pavel, spre mântuirea noastră (spre binele nostru).

Nu vom avea niciodată odihnă în suflet, pace și mulțumire lăuntrică, dacă nu vom ști să ne smerim. Dumnezeu așa lucrează în viața noastră – ca prin toate necazurile, greutățile, ispitele și durerile prin care trecem, noi să ne smerim. Când omul ajunge la neputință, își dă seama că este nimic, că totul este Dumnezeu în viața noastră (totul este har), vrând-nevrând, își recunoaște neputința și se smerește. Nu-i ușor să ne smerim de bunăvoie.

Când te golești de tine însuți și te faci nimic în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor, atunci te umple Dumnezeu de har.

Sfântul Sofronie de la Essex spunea că trebuie să ne pocăim pentru păcatele noastre și să ajungem la conștiința că suntem nimic, pentru că lui Dumnezeu Îi place să facă totul (să reînnoiască lumea și omul) din nimic. Lui Dumnezeu Îi place să creeze din nimic. Când te simți nimic, atunci Dumnezeu te recreează.

Preasfințitul Ignatie a mulțumit Înaltpreasfințitului Serafim pentru toate lucrurile foarte frumoase pe care le face pentru cei în nevoi, și pentru parteneriatul dintre Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei și Episcopia Hușilor, Înaltpreasfinția Sa oferind în această zonă, de mai mulţi ani, numeroase ajutoare şi burse pentru sprijinirea copiilor aflaţi în risc de abandon şcolar. 500 de copii proveniţi din familii defavorizate primesc lunar echivalentul a 30 de euro pentru acoperirea cheltuielilor legate de şcolarizare.