În cuvântul de învățătură, Preasfinția Sa a făcut referire la modul în care Sfântul Vasile cel Mare ne învață ce trebuie să facem pentru a fi creștini autentici:

„Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12, 2)

În prima zi a anului civil, îl cinstim pe unul dintre Părinții Bisericii noastre, care a avut un rol covârșitor în apărarea dreptei credințe (a Ortodoxiei), așa cum a fost ea statornicită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Astăzi, Biserica ni-l pune spre pomenire și spre luare-aminte pe Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, unul dintre marii trăitori ai Evangheliei, pentru care Hristos nu a fost o simplă idee, ci însăși viața lui.

Într-una din scrierile arhicunoscute ale acestui bărbat desăvârșit al duhului – „Regulile morale” –, ni se spune cum putem să devenim creștini autentici, care să metabolizăm învățătura Evangheliei.

Din nefericire, există o anumită superficialitate și o anumită indiferență față de viața duhovnicească și liturgică a Bisericii noastre, așa cum ne cere Hristos. De multe ori, ne oprim la tradiții, la tot felul de cutume exterioare credinței, nepătrunzând în miezul acesteia, în ceea ce ne poate ajuta, cu adevărat, să fim ucenicii lui Hristos.

Sfântul Vasile cel Mare, în Regula morală a XXII-a, se întreabă: „Ce este propriu creștinilor?”, și dă, în același timp, și trei răspunsuri, de care ar fi minunat să ținem cont și să le luăm în mintea și inima noastră, pe tot parcursul acestui an, care ne este pus în față ca timp de pocăință și de adâncire în iubirea lui Dumnezeu.

Primul răspuns la această întrebare este un text din Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel: „să se iubească unii pe alții, precum și Hristos ne-a iubit pe noi”. Prin urmare, una dintre caracteristicile atât de proprii fiecărui creștin este dragostea în numele lui Iisus Hristos. Nici sentimentalisme, nici euforisme, nici exaltări emoționale – nimic din toate acestea nu înseamnă dragostea lui Hristos. Dragostea lui Hristos este cea pe care El ne-a împărtășit-o când S-a răstignit pentru noi, jertfindu-Se pentru noi. O asemenea dragoste trebuie să  trăim în viața noastră și, în felul acesta, devenim creștini în sensul cât se poate de propriu al cuvântului.

Prima trăsătură a ceea ce implică să fim creștini este dragostea lui Hristos, pe care noi nu o putem întrupa în viața noastră dacă nu medităm asupra ei, dacă nu ne umplem mintea și inima de aceasta, și dacă nu ne străduim, după putințele noastre, să o simțim în viața noastră, pentru ca, în felul acesta, să se reverse în jurul nostru, să o împărtășim celor pe care îi întâlnim.

A doua trăsătură a creștinului, despre care ne spune Sfântul Vasile cel Mare, este ca noi să ne străduim să Îl vedem pe Domnul pururea înaintea noastră (Psalmul 15, 8). Propriu creștinului este să-L vadă pe Domnul pururea înaintea lui. Este foarte greu acest lucru, pentru că noi, de obicei, ne gândim la Dumnezeu sau Îi simțim prezența doar atunci când suntem în biserică, sau când ne rugăm, în anumite momente ale zilei. În rest, aproape am putea spune că simțirea prezenței lui Dumnezeu se suspendă, nu o mai avem atât de vie în sufletul nostru.

Adevărata rugăciune nu este atunci când noi ne așezăm să ne rugăm sau când participăm la slujbele Bisericii. Adevărata rugăciune este cea în care reușim să simțim că trăim permanent în prezența lui Dumnezeu – să avem permanent conștiința prezenței Lui. Nu este simplu. Însă, când iubim pe cineva foarte mult, suntem plini de prezența acelei persoane și nu facem niciun efort ca să ni-l aducem în minte sau să-i simțim prezența în inimă. Lucrurile curg extraordinar de firesc și de încântător – este o bucurie să rostim numele aceluia sau să ne gândim la acea persoană, și numai gândirea la cel pe care îl iubim este deja semnul prezenței lui în inima noastră.

Îl vom putea avea pururea pe Dumnezeu în fața noastră și Îi vom putea simți prezența în funcție de cât de mult Îl iubim. Simțirea prezenței lui Dumnezeu este direct proporțională cu intensitatea iubirii pe care o avem, în inima noastră, față de El. De aceea consideră Sfântul Vasile cel Mare că o trăsătură distinctă a fiecărui creștin este să simtă permanent prezența lui Dumnezeu, să-L aibă întotdeauna pe în fața ochilor săi – tot ceea ce face să fie imprimat de prezența lui Dumnezeu, inclusiv cele mai nesemnificative gesturi. Toate ar trebui să fie sub harul prezenței lui Dumnezeu, sub care să ne mișcăm și să viem permanent.

Ierarhul Hușilor a arătat că dorința de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului definește starea autentică de creștin:

Al treilea lucru, care ar trebui să fie propriu creștinului, este „să vegheze în fiecare zi și în fiecare ceas, și să fie gata spre acea desăvârșire de a fi bineplăcut lui Dumnezeu, știind că în ceasul în care nu gândește vine Domnul” (Luca 12, 40). Întotdeauna noi trebuie să fim pregătiți de întâlnirea cu Dumnezeu. Aici, pe pământ, la modul profund, această întâlnire este în Sfânta Liturghie, când ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui. Nu este formă mai adâncă de unire cu Hristos, decât prin Împărtășanie. Toate celelalte – rugăciunea, faptele bune, chemarea Numelui lui Iisus (Rugăciunea lui Iisus) – ne pregătesc, ne deschid inima, pentru a-L primi, în mod atât de plenar, pe însuși Hristos, prin Sfânta Euharistie.

Indiciul după care ne putem da seama că rugăciunea noastră, faptele noastre bune sau împlinirea poruncilor Evangheliei sunt așa cum le vrea Dumnezeu, este faptul că acestea ar trebui să culmineze cu dorința de a-L primi pe Dumnezeu, în Împărtășanie. Dacă nu culminează cu împărtășirea de Hristos, în Sfânta Euharistie, rămân simple exerciții, asceză bună, pe care Dumnezeu sigur o va lua în calcul, dar fără a ajunge pe culme.

Este ca și cum ne-am propune să urcăm pe vârful unui munte de unde putem vedea, cu foarte mare ușurință, tot ceea ce este în jurul nostru, și noi ne oprim undeva, la jumătatea drumului sau chiar în punctul din care am mai avea câțiva pași de făcut. Așa este atunci când noi facem o anumită asceză, dar aceasta nu ne duce, în mod firesc, înspre Hristos.

„Regulile morale” ale Sfântului Vasile cel Mare, care sunt fundamentate pe texte din Scriptură, au fost scrise când Sfântul avea în jur de 30 de ani. Toate sfaturile pe care le dădea Sfântul Vasile cel Mare erau fundamentate pe textele Sfintei Scripturi. Este propriu creștinilor să se iubească, așa cum Hristos ne-a iubit pe noi, iar nu să se urască, nu să se calomnieze, nu să se batjocorească sau să se necinstească.

Propriu creștinilor este să caute să-L vadă permanent pe Dumnezeu, să-I simtă prezența. Să fim în stare de trezvie (de veghe) în ceea ce privește sufletul nostru – să-l pregătim să se întâlnească cu Dumnezeu, prin Sfânta Liturghie.

Sursa: episcopiahusilor.ro