PS Ignatie: „Nu numai omul însetează să intre în comuniune cu Dumnezeu, ci și El vine în căutarea omului”

31 Mai 2021 19:18 Episcopia Huşilor

În Duminica a V-a după Paști (a Samarinencei), 30 mai 2021, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a oficiat Sfânta Liturghie la Catedrala Episcopală din Huși.

Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a afirmat că lui Dumnezeu îi este dor să îl întâlnească pe om. Stă mărturie în acest sens însăși Întruparea lui Hristos:

În general, suntem obișnuiți să spunem că este duhovnicește să însetăm, să ne fie dor după Dumnezeu, adică omul să îl caute pe Domnul cu toată ardoarea inimii sale.

Fericitul Augustin ne spune că sufletul omului este neliniștit până Îl întâlnește pe Dumnezeu.

Pasajul evanghelic ne vorbește și despre faptul că lui Dumnezeu Îi este dor să îl întâlnească pe om. El «însetează» să îl vadă pe om, propria Sa făptură, mântuit, răscumpărat.

Nu numai omul însetează să Îl caute, să Îl vadă și să intre în comuniune cu Dumnezeu, ci și Domnul, în smerenia și dragostea Sa, vine în căutarea omului, a oii celei pierdute.

Însăși Întruparea, venirea lui Hristos în lume, nașterea din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, sunt mărturia că Dumnezeu se smerește, caută să se întâlnească cu făptura Sa.

Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune că «atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a trimis în lume ca să-l mântuiască pe om, ca acesta să aibă viață veșnică».

A iubi pe cineva înseamnă să fii însetat să îl vezi, să te bucuri de prezența fizică a acelei persoane. Nu este suficientă doar o prezență spirituală, în inima noastră, față de omul la care ținem foarte mult. În mod firesc, tânjim să îl vedem și fizic, să ne întâlnim cu el. Acest lucru dă un sens vieții noastre.

Preasfinția Sa a explicat de ce contextul întâlnirii dintre Domnul Hristos și femeia samarineancă nu a fost unul obișnuit, ci total neconvențional:

«Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau» (Ioan 4, 7)

Dialogul minunat pe care Hristos l-a avut cu femeia samarineancă ne împărtășește faptul că El însetează să se întâlnească cu făptura Sa, ca în felul acesta să o mântuiască, să o smulgă din mrejele păcatului.

Dumnezeu își asumă toate riscurile, «face imposibilul posibil», ca să îl izbăvească pe om. Acest lucru reiese, cu maximă claritate, din întâlnirea cu femeia samarineancă.

Pentru cultura vremii respective, era inadmisibil ca un bărbat să se întâlnească cu o femeie la fântână. În mentalitatea biblică,  orice întâlnire la o fântână se solda cu întemeierea unei familii. Dacă un bărbat stătea de vorbă mai mult de câteva minute cu o femeie la o fântână, toți cei care i-ar fi văzut, ar fi gândit, în mod spontan, că se pune la cale o căsătorie.

Hristos își asumă și acest risc, de a fi judecat de cei care ar fi putut să Îl vadă că stă de vorbă îndelung, fără grabă, cu această femeie samarineancă, lângă acel izvor.

Din Vechiul Testament știm că Isaac a întâlnit-o pe viitoarea sa soție, Rebeca, în Mesopotamia, la un izvor. Iacov, la fel, o întâlnește pe Rahila, fiica lui Laban, tot lângă un izvor. Moise  o întâlnește pe soția sa, Sefora, tot la un izvor.

Sigur, dacă cineva ar fi fost de față, L-ar fi judecat pe Hristos.

Nouă înșine ne vine mai ușor să judecăm pe cineva după o aparență, să îl etichetăm, decât să stăm să ne gândim că pot fi rațiuni care ne scapă în ceea ce privește o anumită situație, rațiuni cărora nu le-am putea da o conotație negativă.

Ne este mult mai la îndemână să judecăm și să îl murdărim pe un om, decât să găsim circumstanțe care nu ne duc într-o asemenea direcție.

Hristos își asumă acest risc pentru că voia să o mântuiască pe acea femeie.

Un al doilea risc pe care și-L asumă Hristos este că stă de vorbă cu o samarineancă.

În mentalul vremii respective, era o mare problemă și un punct de contradicție, de revoltă, ca un iudeu să stea de vorbă cu o samarineancă.

Samarinenii erau considerați un popor degradat din punct de vedere moral, care și-a părăsit Dumnezeul Cel adevărat și au început să se închine la zeități confecționate de mintea umană.

Iudeii considerau mai spurcat vasul de apă al unui samarinean, decât sângele unui porc (pentru evrei, consumul cărnii de  porc era considerat păcat). Întâlnirea cu un samarinean era socotită o degradare. Iudeii manifestau un astfel de dispreț, de multe ori de neînțeles pentru noi, cei de astăzi.

Hristos a venit să mântuiască lumea, fără să țină cont de cutumele culturale ale vremii. A «spart» toate convențiile culturale și religioase ale vremii respective.

I-a redat prestanța femeii samarinence, chiar dacă era o femeie păcătoasă.

Faptul că era o femeie păcătoasă reiese nu numai din faptul că Hristos i-a descoperit un amănunt tainic, despre care probabil nu ar fi vrut să vorbească: «cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat».

Ea se duce în miezul zilei, singură, la izvor. Întotdeauna, când o femeie mergea la un izvor (care era situat în afara localităților), trebuia să fie însoțită de mai multe femei. Dacă mergea singură, era un semn că acea femeie era un paria pentru cei din cetate. Era o dovadă că acea femeie nu se bucura de apreciere, era considerată reprobabilă din punct de vedere moral. Mai mult, condiția sa era una precară din punct de vedere material, de vreme ce merge singură, în arșița zilei, după apă.

Hristos, se comportă ca un gentleman – așa cum spune părintele Nicolae Steinhardt, față de această femeie.

Ierarhul Hușilor a arătat că tradiția liturgică a Bisericii asociază ceasul al VI-lea, ora 12.00, momentul întâlnirii Domnului cu femeia samarineancă, cu mai multe momente esențiale din istoria mântuirii. Nimic din cuvintele sau gesturile lui Hristos nu este întâmplător:

Dorul lui Dumnezeu de a-l schimba pe om reiese din anumite amănunte ale acestei întâlniri.

Ni se precizează că întâlnirea a avut loc la ceasul al VI-lea. Acesta corespunde cu ora 12.00. Era miezul zilei, când soarele bătea foarte puternic și se lăsa o arșiță greu de suportat. Hristos, ostenit de drum, plecat din Iudeea în Galileea, ar fi putut să evite Samaria, așa cum făceau toți iudeii, care preferau să facă un drum mai lung. Hristos, înadins, trece prin acel loc.

Textele imnografice ne spun că Eva a căzut în păcat în amiaza zilei, la ceasul al VI-lea. Într-o cântare din Miercurea Mare, la «Slava...» de la Laude, o stihiră alcătuită de Monahia Casiana, ni se spune că «Eva a auzit sunetul părului capului femeii păcătoase care a șters, cu mir, picioarele lui Hristos».

Mai mult decât atât, în troparul Ceasului al VI-lea ni se spune că atunci a pironit Hristos, pe cruce, păcatul.

Ceasul al VI-lea este momentul în care Hristos, pe cruce, a spus «Mi-e sete». Pe cruce Hristos ne mântuiește. Ne arată dragostea Sa desăvârșită pentru noi. Ne răscumpără din păcat, gustă din amărăciunea morții ca să o biruiască, ne arată că moartea nu este ultima realitate, ci poartă spre viața veșnică.

Menționarea acestei ore, a VI-a, nu este întâmplătoare. Așa cum în viața acestei femei era multă întunecime morală, iar Hristos a venit să o izbăvească, la fel, pe Cruce, soarele s-a întunecat în ceasul al VI-lea.

Dacă Hristos se întâlnește cu această femeie la fântână, loc în care, în antichitatea iudaică se puneau la cale căsătoriile, cred că El vrea să-și facă sufletul acestei femei mireasă. Vrea să-l răscumpere. În limba greacă cuvântul «suflet» este la genul feminin. În tradiția filocalică ni se spune că Hristos își caută «mireasa», care este sufletul nostru.

Hristos se comportă cu femeia samarineancă cu multă răbdare și gentilețe. Femeia nu înțelegea tot ceea ce Îi spunea. Ea era pragmatică. Nu a înțeles ce înseamnă apa cea vie.

Domnul vrea să ducă discuția pe un plan spiritual. Nu o admonestează că nu pricepe ceea ce vrea El să îi spună. Are răbdare. Așa este Dumnezeu cu fiecare dintre noi: are o răbdare deosebită.

Domnul însetează, cu adevărat, după om, să îl mântuiască. Așa cum apa cea vie, în mentalitatea populară, este considerată pânza freatică, care alimentează toate izvoarele, la fel, Hristos ar fi vrut ca pânza freatică a sufletului acestei femei să fie curată. Dacă sufletul nostru este curat, toată existența noastră, tot ceea ce se hrănește din el este curat.

În limba greacă se folosește, pentru cuvântul «izvor», un cuvânt diferit față de cel pe care noi îl folosim în limba română pentru fântână. În greacă, la izvor se spune «frear». Hristos se întâlnește cu această femeie, spiritual vorbind, lângă o pânză freatică. Sufletul acesteia trebuia curățat de toate impuritățile de care era atinsă prin viața ei reprobabilă. Dumnezeu nu respinge niciodată omul. Nu judecă după criteriile noastre de desconsiderare. Domnul îl primește pe om așa cum este el.

Întâlnirea se încheie cu convertirea femeii. Schimbarea ei intervine în momentul în care este confruntată cu adevărul cel mai intim din viața ei. Hristos o pune în fața propriei sale vieți. Ea este copleșită de acest fapt, fără să se aștepte.

În urma întâlnirii cu Domnul, această femeie devine un apostol. Foarte mulți samarineni au crezut în Hristos datorită mărturiei ei.

La finalul Sfintei Liturghii, în semn de apreciere, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru arhidiacon pe părintele Alexandru Cozmin Bahnar, coordonatorul Arhivei Centrului Eparhial Huși.

sursa: episcopiahusilor.ro

Ultimele din categorie