În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre frumusețea sufletească pe care o avea femeia gârbovă, vindecată de Domnul Hristos:

«Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!» (Luca 13, 14)

Pasajul evanghelic ne vorbește despre o vindecare pe care Domnul Hristos a săvârșit-o cu o femeie bolnavă, aflată în gârbovire trupească de optsprezece ani. Femeia se bucură de atenţia Domnului Hristos, Cel care o vindecă, spunându-i: „Femeie, ești dezlegată de această neputinţă (infirmitate), care te-a chinuit de optsprezece ani!”.

Atunci când avem credinţă, când trăim intens comuniunea noastră cu Hristos, El se apleacă asupra suferinţelor, neputinţelor și frământărilor care ne locuiesc sufletul.

Nu știm exact ce a fost în inima acestei femei care, în mod evident, ca orice om bolnav, își dorea foarte mult să fie vindecată, să scape de povara suferinţei. Această femeie era și aplecată spre pământ, obligată – am putea spune – să aibă privirea aţintită numai spre pământ.

Încercaţi să vă imaginaţi că v-ar spune cineva în momentul acesta: „De acum încolo, nu te vei mai putea uita înspre oameni, nu vei mai putea vedea chipurile lor, nu te vei mai putea bucura de niciun peisaj, nu te vei mai putea uita nici la cer. De acum încolo, privirea ta se va uita numai în pământ”.

Dacă cineva ne-ar spune un asemenea lucru, am considera că este un adevărat blestem. Ar fi foarte greu să nu putem vedea chipurile oamenilor sau ceea ce este în jurul nostru, să nu ne putem bucura de ceea ce ni se oferă ca priveliște.

Femeia gârbovă, aplecată spre pământ, nu putea să vadă nimic. Cu toate acestea, avea un suflet extraordinar de frumos. De unde deducem acest lucru? Din faptul că Domnul Hristos o numește „fiică a lui Avraam”, adică „fiică a credinţei”. Aceasta este singura menţiune a unei asemenea numiri pe care Hristos o face unui om.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că Avraam este simbolul omului credincios, pentru că a avut tăria sufletească de a se încredinţa, în mod exclusiv, în mâinile lui Dumnezeu. Când Dumnezeu i-a cerut să-l jertfească pe unicul său fiu, Isaac, Avraam a împlinit întocmai această dorinţă a Domnului, așezându-l pe Isaac pe altarul de jertfă. Dumnezeu, văzând credinţa deosebită a lui Avraam, i-a salvat fiul de la junghiere.

Femeia gârbovă din Evanghelie este și ea o „fiică a credinţei”, a celui care s-a încredinţat voii lui Dumnezeu. De aceea s-a bucurat de atenţie din partea Domnului.

Când Hristos a intrat în sinagogă, s-a uitat înspre ea și a rostit cuvântul vindecător: „Ești dezlegată de orice fel de neputinţă!”.

Preasfinția Sa a creionat, din atitudinea mai marelui sinagogii, profilul omului ipocrit:

Din nefericire, omul în care credinţa nu este autentică, ci doar de suprafaţă, nu se poate bucura de binele pe care i-l face Dumnezeu.

Omul răutăcios și ipocrit este întotdeauna cu ochii pe greșelile celuilalt, vânează orice prilej ca să-i dovedească celui de lângă el că este în eroare, că este netrebnic, că greșește și că nu merită niciun fel de atenţie sau dragoste.

Un asemenea om, ipocrit și rău, care nu a știut să se bucure de binele făcut femeii gârbove, a fost mai-marele sinagogii, care a invocat, în numele lui Dumnezeu, legea sabatului – a respectării zilei de sâmbătă.

Conform tradiţiei iudaice, existau mai multe interdicţii, în ziua de sâmbătă, de care evreii trebuiau să ţină cont. Dintre aceste interdicţii (în număr de 39), trei erau esenţiale: un evreu nu avea voie să muncească în această zi, nu avea voie să aprindă focul și era limitat la un anumit număr de pași.

În niciuna din cele 39 de interdicţii nu era prevăzut faptul că nu ai voie să vindeci pe cineva în zi de sâmbătă sau că nu ai voie să faci bine unui om.

Vă închipuiţi cât de răutăcios a fost mai-marele sinagogii, care L-a admonestat pe Hristos, L-a pus la punct atât pe El, cât și pe cei aflaţi acolo, spunându-le: „De ce veniţi în zi de sâmbătă? Aveţi toate celelalte zile la dispoziţie, ca să primiţi vindecare. V-aţi găsit ca tocmai în această zi de interdicţie să cereţi vindecare de la Iisus?”.

Domnul Hristos îi răspunde acestuia, și tuturor celor care gândeau astfel, spunându-le: „Făţarnicilor! Voi nu dezlegaţi, oare, boul sau asinul de la iesle sâmbăta, și îl duceţi la apă (la izvor) ca să-l adăpaţi? Nu este mai de preţ sufletul omului? Sufletul acestei femei este mult mai de preţ decât boul sau asinul pe care voi credeţi că aveţi voie să mergeţi să-l adăpaţi, pentru că vă gândiţi să nu moară de sete acel animal. Nu este minunat că această femeie a fost dezlegată (vindecată) de o suferinţă pe care o purta de atâţia ani?”.

Omul ipocrit nu se uită la frumuseţea sufletului celuilalt, nici la suferinţa (necazul) lui, ci doar „pescuiește” greșelile celor din jurul său și le scoate în evidenţă. Omul ipocrit se hrănește din răutate.

Omul ipocrit este și invidios. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că invidiosul este cel care se hrănește cu faptele bune săvârșite de semenul lui, adică nu le poate înţelege și îi este ciudă, se năpustește asupra celui care face fapte bune și se hrănește din această răutate.

De asemenea, Părintele Episcop Ignatie a arătat că refuzul de a face binele și a ne bucura de frumosul din viața celor de lângă noi, ne încovoiază sufletul:

Hristos ne învaţă că binele nu are niciun fel de deadline, nu are niciun moment în care trebuie sau nu trebuie făcut. Binele trebuie săvârșit în orice moment, indiferent dacă e ste sau nu sărbătoare.

Binele trebuie făcut ori de câte ori ne inspiră Dumnezeu și ori de câte ori vrem să facem acest lucru. Dumnezeu ne inspiră permanent să facem binele, însă rămâne la latitudinea noastră să alegem să facem binele celui din jurul nostru și să-l bucurăm prin dragostea noastră – așa cum a bucurat-o Hristos pe această femeie gârbovă.

Chiar dacă noi nu suntem încovoiaţi înspre pământ, de multe ori comportamentul nostru, atitudinile (reflexele) noastre trădează faptul că noi nu știm să ne uităm la cer, nu știm să vedem frumosul din sufletul celui de lângă noi, nu știm să avem libertatea de a săvârși binele cu maximă bucurie și deschidere, fără să așteptăm în schimb răsplată sau să ne fie cineva recunoscător.

Din păcate, și noi suferim de gârbovire (încovoiere) sufletească. Ori de câte ori nu vrem să facem binele sau nu ne bucurăm de binele de care beneficiază aproapele nostru, suntem oameni infirmi sufletește, suferim și nu putem privi cele frumoase, ci doar pământul. Pământul este și simbolul noroiului.

Din atitudinea Domnului Hristos învăţăm să săvârșim binele ori de câte ori ni se oferă prilejul. Să ne uităm în sufletul omului, să vedem credinţa, dragostea și lumina lui, și să ne bucurăm împreună cu el.

Să ne debarasăm de atitudinea pe care au avut-o cărturarii și fariseii, cei pentru care era mai de preţ un animal decât un om, un suflet vindecat.

Să ne ajute Domnul să scăpăm de gârbovirea sufletească, și să răspândim în jurul nostru dragostea și binele, ori de câte ori avem ocazia.

La finalul Sfintei Liturghii a avut loc și un concert de colinde susținut de Corul Nepsis Ireland.

Sursa: Episcopia Huşilor