Din soborul preoților au făcut parte și părintele protopop Vasile Lăiu și părintele paroh Gheorghe Șerban.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor s-a oprit asupra atitudinii avute de fiul risipitor față de tatăl său:

«Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări» (Luca 15, 12-13)

Parabola Întoarcerii fiului risipitor este una dintre cele mai frumoase parabole, pentru că ne vorbește despre relația pe care o are Dumnezeu față de noi, păcătoșii - care Îl trădăm și risipim ceea ce El ne-a dat, cu atâta îmbelșugare.

Din dorința de a experimenta ceva nou, de a se aventura în ceva necunoscut și inedit, fiul cel tânăr îi cere tatălui său partea care i se cuvine din avere. În mod paradoxal, acest tată îi împlinește dorința, fără preget și fără să îi ceară vreo socoteală fiului său. A împărțit averea sa cu cei doi fii.

Văzându-se cu partea de avere, fiul cel mic se gândește să își ia lumea-n cap, să se depărteze, să plece din căldura căminului familial, din dragostea de care se bucura.

Tatăl nu-i reproșează absolut nimic, nici măcar nu se supără - ceea ce ar fi fost perfect legitim, pentru că acest fiu nu a făcut altceva decât să îl renege, să renunțe la filiație. Tatăl îi îndeplinește toate capriciile, fără să îl certe.

În atitudinea fiului risipitor se regăsește omul modern sau modernitatea, ca cea care crede că tot ceea ce este nou este neapărat și bun.

Omul modern, omul recent crede că orice lucru nou pe care îl experimentează, are valoare doar în virtutea faptului că este nou.

Fiul risipitor constată,  spre dezamăgirea lui, că noul după care a alergat și de care s-a agățat atât de mult, punându-și nădejdea că va deveni un om totalmente liber, este cel care l-a înstrăinat. Va instaura o stare de foamete, mai ales spirituală, în sufletul său.

Aceasta este imaginea omului modern, care se îndepărtează de tradiție, renegând trecutul și aruncându-se, fără niciun fel de analiză prealabilă și reflecție, în brațele a ceea ce poate să îl deformeze spiritual.

Fiul risipitor a trăit o stare de singurătate profundă, mai ales de sine însuși. Era distanțat chiar de el însuși; se simțea străin și față de el însuși.

Acest lucru se generează în sufletul unui om când el renunță la tot ceea ce înseamnă tradiție, trecut și memorie.

A renunța la acestea este echivalent cu a spune, într-un moment concret al vieții noastre, că nu mai avem părinți și nu mai vrem să auzim de ei (așa cum a decis, atât de radical, fiul risipitor).

Îndepărtarea, înstrăinarea, foametea l-au ajutat pe fiul risipitor să se întoarcă înspre dragostea tatălui său. Aceasta a rămas în sufletul său, chiar dacă el, căutându-și libertatea, a vrut să o smulgă din inima sa. Dragostea tatălui a trezit în mintea lui dorința de a-și recăpăta starea de fiu al unui tată atât de bun, cum este Dumnezeu.

Evanghelia spune că „și-a revenit în sine”, dovadă că el nu mai era în sine însuși, era înstrăinat de sine însuși, trăia ca un străin față de propriul univers lăuntric, iar acest lucru nu-i dădea pace.

Un intelectual al țării noastre spunea că omul modern este un om profund tulburat, din pricina faptului că el crede că tot ceea ce este nou este neapărat și bun.

Se dovedește că nu noutatea în sine are valoare, ci are valoare ceea ce ne dă nouă înșine lumina și pace și ne pune în strălucire, ca ființe create de Dumnezeu și înzestrate cu demnitate.

Părintele Episcop Ignatie a accentuat că, în momentul întoarcerii sincere, indiferent de dimensiunea rătăcirii, Dumnezeu ne primește cu brațele deschise:

Fiul risipitor, prin decizia luată, îi pierduse propria demnitate. De aceea a simțit nevoia imperioasă de a se întoarce acasă. În fața tatălui său el s-a pocăit, și-a cerut iertare.

Și omul modern, care caută cu orice preț noul, va fi primit de Dumnezeu, oricât de mult rătăcește și se înstrăinează de ceea ce îl pune în valoare ca făptură a lui Dumnezeu.

Domnul ne primește cu brațele deschise, fără să ne reproșeze nimic. Aceasta este iertarea reală: să primim în brațele noastre pe cel care ne-a greșit. Cu o singură condiție: ca cel care a greșit să își asume în mod deplin greșeala și păcatul.

Fiul risipitor a băut paharul amărăciunii păcatului, care l-a dezintegrat din punct de vedere spiritual, l-a schimonosit, transformându-l într-o ființă care nu-și mai găsea sensul, rostul său în lume. De aceea a trăit, cu maximă intensitate, și îndepărtarea de casa părintească, înstrăinarea, foametea și starea de degradare. Au intrat în carnea lui, au pătruns ființa lui și a simțit durerea fierului roșu pus pe trup.

La fel se întâmplă și cu omul zilelor noastre, care se aruncă în brațele a tot ceea ce îl poate degrada și pune în pericol demnitatea sa de ființă spirituală, înzestrată cu credință și cu dorul de a fi cu Dumnezeu.

Nădejdea desprinsă din această parabolă este că Dumnezeu este atât de generos și bun, încât oricât de mult ne-am afunda în mocirla păcatului, El ne primește și ne așteaptă, în dragostea Sa dumnezeiască, cu brațele deschise. Ne primește în inima Sa, fără să ne spună ceva.

Vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu Anania sublinia că dacă tânărul a cerut partea de avere, când și-a revenit în firea sa, când s-a pocăit, renunțând la desfrânare, la înstrăinare, la foamete, când și-a adus aminte de lumina și căldura dragostei tatălui său, i-a cerut și partea de iertare.

În limba greacă cuvântul „avere”, folosit in acest text este cuvântul „ousia” care înseamnă „ființă”. Când tânărul i-a cerut tatălui său partea de avere, i-a cerut o parte din ființa sa. Aceasta l-a ajutat să se întoarcă.

Verbul „a risipi”, în latină înseamnă „a-și veni în fire”, în sensul că ne împrăștiem în atât de multe, risipim atât de multe lucruri frumoase din viața noastră, încât nu avem altă soluție decât să ne întoarcem în punctul în care nu avem decât soluția să ne reîntoarcem, să revenim la starea pe care am avut-o inițial.

Ar trebui să înțelegem această risipire ca în situația în care avem un om pe care îl iubim foarte mult și, dintr-o dată, fără să dea vreo explicație, ne părăsește. Nu mai vrea să țină în niciun fel legătura, nu mai vrea să interacționeze, se pune un zid între noi. Într-o asemenea situație ne simțim decuplați, tăiați de la o sursă de viață, de bucurie și de lumină. Ne dăm seama că viața noastră se clatină, se îmbracă în ceva sumbru, pentru că am fost tăiați din comuniunea de dragoste. Așa a procedat și fiul risipitor. A ieșit din ecuația de dragoste a tatălui său. În schimb, tatăl său a avut o atitudine extraordinară.

Sunt atâția copii care își părăsesc părinții. Este o cruce atât de grea când un copil rătăcește și duce o viață dezordonată. Oricâtă educație ar așeza în sufletul acelui copil, părinții constată că acela este o mare dezamăgire.  

Este atât de trist pentru unii părinți să ajungă în punctul de a spune că copilul lor este un mare eșec. Și o spun din durere, nu pentru că ar vrea să renunțe. Un părinte nu renunță niciodată la copiii săi.

Dragostea mamelor este ca a lui Dumnezeu. El nu renunță la noi, chiar și atunci când noi Îl calomniem și disprețuim. Așa ni s-a descoperit Hristos, pe Cruce. Nu S-a dat jos de pe Cruce, când cei care erau în preajma Lui îi vorbeau urât, în loc de apă a primit oțet și fiere, în loc să Îi fie recunoscători, L-au batjocorit.

Cu cât omul se îndrepta cu mai multă ură împotriva Lui, cu atât El îi iubea mai mult.

Să avem nădejde că oricât de mult am rătăci, Dumnezeu ne așteaptă cu brațele deschise, cu inima plină de dragoste, numai să vină momentul să ne-o împărtășească.

Sursa: episcopiahusilor.ro