În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre sinceritatea cu care trebuie să ne raportăm la semenii noștri și despre viclenie:

Într-unul din textele slujbei din această seară, imnograful ne spune că «postul cel duhovnicesc înseamnă ca limba să nu grăiască cele viclene, iar noi, prin faptele noastre, să nu fim sminteală aproapelui nostru».

Biserica ne cere ca, pe lângă înfrânarea trupului, pe lângă postul alimentar, să ne străduim, pe cât ne stă în putință, să postim duhovnicește.

Să avem grijă cum vorbim, cât de sinceri suntem față de ceilalți, cât de mult ne respectăm unul pe celălalt. Viclenia trădează un suflet mic, urât, un suflet răutăcios.

Din nefericire, sunt destui oameni vicleni, care gândesc în total contrast cu modul în care se comportă cu cei din jur.

Această categorie de oameni se înscrie foarte bine în ceea ce ne spune Psalmistul David: «cu buzele lor grăiesc de bine, dar gândurile și simțirile lor sunt viclene», nesincere.

A fi viclean înseamnă să îl desconsiderăm pe cel de lângă noi. Să credem că este mai puțin inteligent,  să credem, în adâncul inimii noastre, că îl putem prosti, prin viclenie.

Textul de slujbă ne îndeamnă să ne ferim de viclenie. Dacă vom fi vicleni, nu postim sufletește.

Totodată, Preasfinția Sa a amintit de unul din păcatele considerate cele mai grave, pe care îl putem săvârși față de semenul nostru:

O altă modalitate de a posti sufletește este să căutăm să nu fim o sminteală pentru cei din jur.

Faptele noastre să nu fie cele care clintesc credința și așezarea sufletească a semenului nostru.

Să nu îl dezamăgim și să nu îl determinăm să ne judece, spunându-ne că trăim în mod inadecvat cu ceea ce ne cere Hristos, în Evanghelie.

De pildă, dacă văd un slujitor al Domnului că duce o viață reprobabilă din punct de vedere moral, oamenii se smintesc, vor spune că nu așa se cuvine să fie un preot. Unii pot să își piardă credința, iar alții pot să devină și mai îndârjiți și revoltați față de Biserică.

Prin sminteală putem să stingem, să înăbușim mica flăcăruie de credință din inima semenului nostru.

Să postim duhovnicește. Să luăm aminte la neputințele noastre și la ceea ce simțim că ne degradează cel mai mult.

Păcatul cel mai mare este cel pe care îl simțim cel mai aproape, cel de care ne lăsăm biruiți cel mai ușor, cel în fața căruia nu putem să ieșim învingători pentru că ne copleșește și ne seduce.

Biserica ne cere să fim atenți, să nu lăsăm să se cuibărească în inima noastră viclenia și sminteala, pentru că acestea spulberă dragostea din inima semenului nostru și fărâmițează credința în Dumnezeu.

sursa: Episcopia Hușilor