Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinți consilieri de la Centrul Eparhial din Huși, alături de părintele Ciprian Enea, starețul mănăstirii.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi” al Catedralei Episcopale din Huși, coordonat de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

Ierarhul Hușilor a explicat, în cuvântul de învățătură, semnificația momentului aducerii la Templul din Ierusalim a Preasfintei Fecioare Maria, făcând apel la texte din Sfânta Scriptură și din scrierile Părinților Bisericii:

„«Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu» (Coloseni 3, 1-3)

Biserica ne pune spre cinstire, spre meditaţie duhovnicească și spre asumare în inima noastră, semnificaţiile unui eveniment legat în mod intim de viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – Sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică. Este una dintre sărbătorile care are profunde rădăcini în textele Sfintei Scripturi. Esenţial este ca noi să avem ochi și minte, precum și acuitate duhovnicească, ca să vedem rădăcinile acestei sărbători în Sfintele Scripturi.

Nu este o pură întâmplare faptul că textul Apostolului s-a citit din capitolul 9 al Epistolei către Evrei. Acolo ni se vorbește despre Hristos, Care, El Însuși, Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, a venit în această lume ca să ne răscumpere și să ne ispășească păcatele, să ne îndumnezeiască, să ne redea frumuseţea pierdută din pricina păcatului, să ne redea strălucirea și demnitatea cu care am fost înzestraţi de Dumnezeu, atunci când am fost creaţi.

În acest text al Sfântului Apostol Pavel se vorbește despre templul Vechiului Testament și modul cum era el compartimentat. O parte din acest templu se numea Sfânta, iar partea în care nu pătrundea decât arhiereul, o singură dată pe an, rostind rugăciunea de iertare pentru popor, se numea Sfânta Sfintelor.

Conform tradiţiei patristice, cu precădere în gândirea părinţilor isihaști ai secolului al XIV-lea, avem mărturia că Maica Domnului, în momentul în care a fost dusă de către părinţii ei și încredinţată Domnului la templu, arhiereul a luat-o de mână pe cea care L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, ca Om, în această lume, și a dus-o în Sfânta Sfintelor, în locul în care era așezat chivotul legii.

În capitolul 25 din Cartea Ieșirii ni se spune că Dumnezeu îi grăia lui Moise din acest chivot, care era locul prezenţei Sale în lume. Ori de câte ori Moise grăia cu Dumnezeu, se ducea în faţa acestui chivot și asculta ceea ce îi era încredinţat pentru a împlini și a transmite poporului ales.

Sfântul Grigorie Palama, într-o omilie de o frumuseţe rară și de un conţinut teologic excepţional, ne spune că viaţa Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor a fost o viaţă isihastă, o viaţă axată pe simţirea prezenţei lui Dumnezeu în adâncul inimii sale, pe conștientizarea că ea însăși, intrând în templu, a devenit un templu – un chivot – al Dumnezeului Celui viu și, mai ales, pe faptul că ea s-a îndeletnicit cu rugăciunea isihastă, care aduce liniștea minţii și a inimii. Așa a trăit Maica Domnului în perioada cât a stat în Sfânta Sfintelor.

Să înțelegem, prin cuvintele Sfântului Grigorie Palama, de ce Maica Domnului, în iconomia dumnezeiască, a trebuit să intre în Sfânta Sfintelor, ca prin tăcere, prin viaţă isihastă, să fie cea care zămislește Cuvântul dumnezeiesc. Numai în felul acesta putem zămisli noi și rosti cuvinte profunde, dacă acestea sunt precedate de tăceri adânci:

De acestea desfăcându-se Preacurata încă de la începutul vieţii, cum se spune, s-a depărtat de oameni și, fugind de viaţa vinovată, a ales viaţa nevăzută și neînsoţită cu nimeni, petrecută în sanctuarul de nepătruns în care, desfăcându-se de orice legătură materială, scuturând orice relaţie și depășind însăși compasiunea faţă de propriul trup, a unit mintea cu întoarcerea spre sine, cu atenţia și dumnezeiasca rugăciune neîncetată, și prin aceasta, ajungând întreagă a ei însăși și, mai presus de gunoiul cu multe forme al gândurilor și, simplu spus, mai presus de orice formă, a croit o cale nouă și negrăită spre ceruri – tăcerea minţii, ca să spun așa. Şi, alipindu-și mintea Fecioara, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, de aceasta, zboară mai presus de toate cele create, vede o slavă a lui Dumnezeu superioară celei a lui Moise, și contemplă harul dumnezeiesc care nu cade, câtuși de puţin, în puterea simţirii, ci e o priveliște plăcută și sfântă pentru sufletele și minţile nepătate, de care, împărtășindu-se, se face, potrivit dumnezeieștilor imnografi, „nor luminos al apei celei vii, strălucire a zilei celei tainice și car de foc al Cuvântului.

În felul acesta ar trebui să înţelegem și să tâlcuim vieţuirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, șederea ei în partea cea mai adâncă a templului, în Sfânta Sfintelor. 

Prin această îndeletnicire cu rugăciunea neîncetată, cu simţirea prezenţei lui Dumnezeu și cu conștiinţa că ea se pregătește să devină templul Fiului lui Dumnezeu, Care Se va întrupa din ea, ca Om, a ajuns la această măsură, încât s-a bucurat de harul tăcerii minţii, care este un mare dar de la Dumnezeu.”

Preasfinția Sa a insistat asupra realității că cea mai de preț stare pe care o putem avea este liniștea sufletului:

„Noi, de multe ori, suntem covârșiţi de un șuvoi de gânduri, care generează în sufletul nostru stări de neliniște, de frământare și fărâmiţare lăuntrică. Dacă am fi, cu adevărat, adânciţi în Dumnezeu, am găsi și liniștea minţii de care s-a învrednicit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Acesta este cel mai minunat dar de care se poate bucura omul în lumea aceasta.

Noi credem, de multe ori, că liniștea ne-o dă un anumit confort material sau faptul de a fi sănătoși sau iubiţi, înconjuraţi de oameni care ne iubesc și care sunt atenţi faţă de noi. Toate acestea sunt esenţiale, însă, dacă nu există liniștea în inima omului și pacea în mintea lui, nu ne putem bucura de nimic din toate acestea. 

Oricât am poseda, oricât confort material am avea, sau oricâţi prieteni am avea în jurul nostru și ne-ar împărtăși iubirea lor, ca să putem să ne bucurăm de acestea, este  nevoie de multă liniște în suflet și de multă pace a minţii – care este cel mai greu de dobândit.

Din păcate, noi ne lăsăm acaparaţi și vrăjiţi de multe gânduri rele și păcătoase, care ne schimonosesc sufletul și ne fură liniștea aceasta, pe care Maica Domnului a avut-o și a deprins-o în perioada cât a stat în Sfânta Sfintelor.

Sfântul Grigorie Palama ne dezvăluie viaţa tainică a Maicii Domnului, petrecerea ei în Sfânta Sfintelor, în locul cel mai adânc și mai profund al templului. Şederea ei în Sfânta Sfintelor i-a dăruit de la Dumnezeu această pace și tăcere a minţii, pregătire care să se împlinească cu zămislirea Cuvântului ipostatic și veșnic, a Fiului lui Dumnezeu, ca Om, în această lume.

Această tăcere a Maicii Domnului, îndeletnicirea cu rugăciunea isihastă, simţirea prezenţei lui Dumnezeu în inima ei și conștientizarea că trebuie să devină un templu al lui Dumnezeu, au făcut posibil cel mai mare eveniment din istoria umanităţii – venirea lui Dumnezeu printre noi, oamenii, coborârea Lui în istorie, întruparea Lui, asumarea firii noastre umane, pe care a îndumnezeit-o, a umplut-o de slavă și de lumina cea dumnezeiască, redându-ne demnitatea și strălucirea pe care Dumnezeu o vrea de la noi, oamenii.

Maica Domnului să ne înveţe și să ne inspire această liniște a minţii și a simţurilor noastre care, din păcate, sunt tulburate de viciile noastre, pe care le primim și cu care ne îndulcim – le acceptăm în viaţa noastră și ne întrebăm, câteodată, de ce suntem neliniștiţi: pentru că sunt patimi în noi, păcate care colcăie și care ne fură liniștea.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, dăruiește-ne pacea, liniștea, tăcerea minţii pe care tu le-ai primit în dar de la Dumnezeu, cât ai stat în Sfânta Sfintelor!”

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru ierodiacon pe monahul Arsenie Ciocan, pe seama Mănăstirii „Prodromița”.