În după-amiaza zilei de miercuri, 3 august 2022, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat slujba Paraclisului Maicii Domnului în Parohia Unțești, Protopopiatul Bârlad. Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Ciprian Aurelian Tacu, părintele protopop Vasile Lăiu și părintele paroh Ionel Genete.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre starea de smerenie pe care o caută Domnul Hristos în inima fiecărui om:

«Că a căutat spre smerenia roabei Sale» (Luca 1, 48)

În Tradiția Ortodoxă, Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este precedată de o perioadă de două săptămâni de post, de rugăciune mai intensă și de meditație asupra tainei persoanei care, din ceruri, are o inimă de mamă pentru fiecare dintre noi – așa cum frumos spunea părintele Dumitru Stăniloae.

Maica Domnului s-a învrednicit să devină Biserică vie a lui Dumnezeu.

În cântarea consemnată de către Sfântul Evanghelist Luca, Maica Domnului ne spune că Dumnezeu a căutat cea mai frumoasă virtute pe care o poate avea un om pământean – smerenia («a căutat spre smerenia roabei Sale»).

Dumnezeu așteaptă de la noi și caută, cu multă ardoare, smerenia.

A fi smerit înseamnă a avea capacitatea și înțelepciunea de a simți că totul vine de la Dumnezeu. Viața noastră, calitățile noastre, experiența noastră, relațiile de care ne bucurăm, prietenii care ne înconjoară – toate sunt darurile lui Dumnezeu. Noi nu avem niciun merit, chiar dacă ne comportăm cu aroganță și cu mândrie față de acestea. Noi nu suntem decât niște depozitari ai acestor daruri pe care Dumnezeu, cu multă îmbelșugare, le-a așezat în fiecare om.

A fi smerit înseamnă și arta de a fi la locul nostru, adică să nu avem nici tendința de a ne supraestima, de a crede că suntem cineva și toți trebuie să se rotească în jurul nostru, și să așteptăm să fim adulați, dar nici să ne subestimăm, adică să nu vedem ceea ce Dumnezeu a așezat frumos în inima noastră.

Maica Domnului este cea care a răspuns chemării lui Dumnezeu, acceptând ca în pântecele ei să Se întrupeze Dumnezeu-Fiul. A fost smerită, a răspuns cu disponibilitate la voia lui Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune ce înseamnă, cu adevărat, smerenia Maicii Domnului:

„Sufletul ei era plin de toată smerenia, liniștea și evlavia. Pentru aceasta, a privit la ea Dumnezeu, Mântuitorul său, cum s-a spus prin Prorocul – «Peste cine Îmi voi arunca ochii Mei, decât peste cel smerit, pașnic, și care are sfială în fața cuvintelor Mele?» (Isaia 66, 2). Astfel a aflat-o pe Maria binecuvântată, a privit-o și a văzut că n-are asemănare în neamul oamenilor, de aceea a socotit potrivit să Se sălășluiască întru ea și a primit de la ea trup omenesc, și a plecat în căutarea celor pierduți. Și pricina Întrupării Lui e sălășluirea dumnezeirii Sale. Cel Preaînalt, Dumnezeu, a făcut-o sfântă și fericită pentru toate neamurile.”

Așadar, prin smerenia sa, Maica Domnului este cea care a avut liniște și foarte multă evlavie.

Din păcate, noi căutăm doar să obținem anumite privilegii de la semenii noștri. Îl cinstim interesat pe cel care are o funcție, de pe urma căruia putem și noi să beneficiem, căutăm doar oamenii bogați, cu poziții sociale de vizibilitate, îi căutăm doar pe cei care ne pot satisface și confirma capriciile noastre. Cam în zona aceasta se rezumă, de cele mai multe ori, fără generalizare, conținutul relațiilor dintre noi.

Maica Domnului ne învață că Dumnezeu nu se uită la nimic din toate cele pe care noi le căutăm la cei din jurul nostru. Dumnezeu caută la om, Își îndreaptă privirea Sa înspre cel care este smerit.

Pe Dumnezeu nu-L interesează funcția pe care o ocupăm, nici cinstirea pe care o primim de la oameni, nici dexteritatea în profesia pe care o prestăm, nici cât de bogați sau săraci suntem, nici cât de inteligenți sau mai puțin inteligenți suntem. Dumnezeu Își apleacă privirea Sa înspre cei care sunt smeriți, adică cei care au această simțire lăuntrică – că totul este de la Dumnezeu și că noi nu merităm nimic din cele pe care ni le dăruiește.

Câți avem această conștiință, încât să-I spunem lui Dumnezeu, în fiecare zi: „Doamne, eu nu merit nici să văd lumina zilei; nu merit nimic din toate cele care sunt în jurul meu! Toate sunt un mare dar pe care Tu mi l-ai făcut mie”?

De fapt, noi trăim așa atunci când se instalează în sufletul nostru dragostea adevărată. Când un om este iubit, niciodată nu va spune că el merită să fie iubit – este un nonsens. Întotdeauna simțim că suntem nevrednici de iubirea pe care o primim și de care ne bucurăm – este atât de covârșitoare, atât de plenară și de frumoasă, încât ne vom spune, în sinceritatea conștiinței noastre: „Nu merit să fiu iubit. Primesc mai mult decât ofer eu, mai mult decât am eu capacitatea de a prețui cu adevărat”. Fiecare dintre noi trăim sentimentul acesta.

Sunt foarte puțini oameni care obișnuiesc să spună: „Îți mulțumesc pentru că mă iubești!”. Toți așteaptă să fie iubiți.

Unul dintre Părinții Bisericii noastre ne spune că, în momentul în care omul are pretenția să fie iubit, în inima lui se instalează nefericirea – se chinuie, pentru că are sentimentul că nu primește atât cât ar considera el că trebuie să primească.

De fapt, lucrurile ar trebui să stea altfel: să mulțumim întotdeauna pentru ceea ce primim și să-i mulțumim celui care ne iubește, și pentru ceea ce este el.

Când inversăm acest raport – accentul să nu mai cadă pe pretenția noastră de a fi iubit, ci pe faptul că este o minune că suntem iubiți, o binecuvântare și o bucurie de care nu suntem vrednici –, din acel moment simțim liniștea în sufletul nostru.

Întotdeauna, smerenia este cea care se lasă pe ultimul loc, niciodată nu are pretenția de a fi în față. Este chiar o vorbă, care spune că, dacă am face apelul smeriților, nu ne va răspunde nimeni.

Cine spune: „Eu sunt modest (smerit)”, de fapt nu este smerit. A fi smerit tocmai acesta înseamnă – să nu știi și să nu spui că ești smerit, ci pur și simplu să fii smerit, să trăiești smerenia, fără să faci caz de ea. La acest lucru se uită Dumnezeu, așa cum s-a uitat înspre Maica Domnului.

Un om smerit ne bucură și ne liniștește foarte mult.

Omul mândru (orgolios) este ca o mare învolburată, de care ne este frică, nu putem să ne bucurăm de frumusețea ei. Omul smerit este ca o mare liniștită, frumoasă, în care putem vedea oglindirea cerului, putem plonja cu privirea în toate frumusețile subacvatice. Într-o mare înviforată, nu vom vedea niciodată că se răsfrânge cerul. Așa este și sufletul omului – când este smerit, în inima lui se oglindește cerul (cele duhovnicești, spirituale); în sufletul orgolios, plin de sine (mândru), al celui care crede că le știe pe toate, că deține adevărul, se oglindesc doar întunericul, urâtul și, mai ales, multă neliniște.

După Paraclisul Maicii Domnului, Părintele Episcop Ignatie a sfințit casa parohială ridicată în localitatea Unțești și, în semn de apreciere pentru activitatea edilitară, l-a hirotesit întru sachelar pe părintele paroh Ionel Genete.

Sursa: Episcopia Hușilor