Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar, părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele paroh Rareș Bădărău.

După slujba de sfințire a bisericii a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în apropierea lăcașului de cult.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a descris modul cum o realitate de necontestat poate fi, prin mistificare și manipulare, distorsionată total:

«Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta e păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd» (Ioan 9, 24-25)

Pasajul evanghelic ne vorbește despre minunea pe care Hristos a făcut-o cu un orb din naștere. Orbul a fost atât de convins de această minune, încât oricine ar fi încercat să conteste evidența, nu ar fi reușit.

Pe lângă această minune, făcută de Domnul Hristos cu acest orb din naștere – un om foarte inteligent, curajos și perspicace –, pasajul evanghelic scoate la iveală și comportamentul pe care l-au avut cărturarii și fariseii, față de această bucurie.

Aceștia au depus eforturi pentru a-l zdruncina pe orbul care a primit darul vederii, din convingerea, până la evidențe, la care el a fost martor , anume că Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, l-a vindecat (i-a dat darul vederii, atât a celei fizice, cât și a celei spirituale).

În mod etapizat, cărturarii și fariseii au încercat să distorsioneze această evidență a minunii săvârșite cu orbul din naștere. Răutatea și invidia au pervertit conștiința acestora. De aceea, au încercat să-l clatine pe orbul din naștere, susținând că, de fapt, el nu a fost martorul unei minuni, ci a unei minciuni, a unui un fals.

O asemenea abordare, prin care cineva își propune să răstoarne o evidență, este indiciul unei profunde pervertiri a conștiinței, și transformarea credinței într-o ideologie.

Pentru cărturarii și fariseii care aveau conștiința pervertită, credința era o simplă ideologie, pe care voiau să o impună, cu orice preț, celor care erau martorii unei minuni, ai unei evidențe care nu putea fi contestată.

Întâi, cărturarii și fariseii îl întreabă: „Cine te-a vindecat? Și cum s-a întâmplat lucrul acesta?”. Orbul răspunde că Iisus a făcut tină și a uns ochii lui, trimițându-l să se spele la scăldătoarea Siloamului și, în timp ce se spăla, a constatat că vede.

Cărturarii și fariseii, în orbirea lor, în răutatea și invidia lor, încercau să pervertească și să distrugă această evidență, spunându-i orbului: „Acest Om nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ține sâmbăta. E un om păcătos și nu avea cum să săvârșească această minune”.

Prin atitudinea lor de răutate și de invidie, voiau să-i spună orbului că nu a fost martorul unei minuni și că nu s-a întâmplat nimic. De aceea, ei sunt determinați să se ducă la părinții acestuia, ca să-i întrebe dacă într-adevăr el s-a născut orb, dacă într-adevăr a avut loc o minune, și nu cumva este o manipulare (o scamatorie).

Părinții orbului dau mărturie că așa s-a născut. Foarte inteligenți și ei, în momentul în care au fost întrebați: „Cum s-a întâmplat minunea?”, aceștia le-au răspuns cărturarilor și fariseilor: „Întrebați-l pe el. E un om matur și poate să vă dea răspunsul de care aveți atâta nevoie voi, cei care v-ați propus să pervertiți și să desființați acest adevăr.”.

Nemulțumiți de răspunsul pe care l-au primit de la părinții orbului, s-au dus din nou la cel care a beneficiat de minunea darului de a vedea. Întrebându-l încă o dată și propunându-și să-l manipuleze, au început, în mod viclean, astfel: „Dă slavă lui Dumnezeu! Noi știm că Omul acesta, despre care tu spui că te-a vindecat, e păcătos”. De aici, începe un dialog extraordinar, foarte inteligent, al orbului, care dă niște replici „orbitoare” pentru cei care încercau să-l destabilizeze din adevărul pe care el îl trăia – că a fost vindecat, că a primit vederea de la Iisus.

Orbul le răspunde astfel: „Nu știu dacă e păcătos. Asta e treaba voastră! Voi vă ocupați să puneți etichete și să mânjiți oamenii, tocmai pentru a-i decredibiliza. Eu știu altceva – că am fost orb și văd. Acest lucru nu poate fi negat, oricât efort depuneți voi. Cu oricâtă inteligență încercați să mă manipulați, nu veți reuși să mă determinați să cred că n-am fost martorul unei minuni”.

Fariseii și cărturarii insistă: „Dar ce ți-a făcut acest Om?”. Orbul, în mod vădit iritat, și cu un curaj extraordinar – pentru mentalitatea vremii respective, era un curaj să-i înfrunți pe mai marii poporului evreu –, le răspunde: „V-am spus o dată. De ce vreți să vă mai repet? Omul Iisus a luat tină, a uns ochii mei și m-a trimis la scăldătoarea Siloamului, și eu m-am vindecat”.

Preasfinția Sa a arătat că una din caracteristicile societății „post-adevăr”, în care ne aflăm, este să se pună deasupra adevărului obiectiv, propriile concepții sau interpretări:

Cărturarii și fariseii nu capitulează atât de ușor, așa cum nu capitulează orice om care își propune să distorsioneze adevărul.

Cu cât noi susținem adevărul cu mai multă convingere, cu atât cel care și-a propus să-l desființeze inventează alt câmp de bătălie pe planul ideilor.

Aceștia îi spun orbului: „Tu ești ucenic al Acestuia, iar noi suntem ucenicii lui Moise. Știm că Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L știm de unde este”. Iar orbul le răspunde, într-o manieră usturătoare: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi, oricât de deștepți și mari cunoscători ai Legii vă credeți, nu știți Cine este Iisus, dar eu știu că Acesta m-a vindecat”.

O asemenea abordare, din partea cărturarilor și fariseilor, se regăsește și în lumea de astăzi, și în societatea în care trăim – o societate numită „post-adevăr”. Ce înseamnă acest lucru? Că nu mai contează adevărul, în sine. Nu contează realitatea, în „carnea” ei, ci interpretările pe care dă fiecare, convingerile personale ale fiecăruia și, dacă se poate, să manipulăm, să distorsionăm, să dăm la o parte adevărul și să iasă la iveală propria noastră interpretare, propria convingere sau ideologie, pe care vrem să o impunem celuilalt.

Suntem martorii multor situații în care nu mai știm unde este adevărul, pentru că acesta este înăbușit.

În mediul virtual, pe rețelele de socializare, în presă sau televiziune, foarte greu dibuim care este adevărul, pentru că în jurul acestui adevăr sunt confecționate un noian de interpretări, care nu reflectă și nu sunt în consonanță cu ceea ce s-a întâmplat, ci doar ceea ce vrea acea persoană să transmită, în mod pervertit, celor care citesc, privesc sau navighează pe rețelele de socializare. Foarte greu mai putem dovedi adevărul, când el este pur și simplu înăbușit.

Sunt nenumărați oameni care au conștiința pervertită din invidie, din răutate, din rațiuni ideologice sau din rațiuni de desființare a celui pe care îl consideră adversar, mânjindu-i identitatea, murdărindu-i viața, desființându-l ca om.

Noi nu mai reușim să ne dovedim propriul adevăr, pentru că suntem asfixiați de aceste distorsionări, pe care, paradoxal, avem tendința să le credem mai ușor, decât să depunem efortul de a verifica, cu răbdare, unde sau care este adevărul dintr-o poveste.

Este suficient ca undeva, într-un colț al acestei țări, să se întâmple ceva negativ și, pe lângă negativul în sine, să se exagereze, să apară tot felul de interpretări. Nu mai are relevanță ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, ci interpretarea de pe lângă ceea ce a avut loc.

Mai grav decât atât, însuși adevărul este pervertit, desființat și fărâmițat încât, oricât s-ar strădui cineva, dintr-un alt colț al țării, să-ți spună cum stau lucrurile, nu-i vom da crezare, pentru că deja s-a rostogolit în spațiul public interpretarea tendențioasă, negativă, care a distorsionat adevărul, încât să mai avem disponibilitatea să credem că lucrurile stau altfel de cum cineva vrea, în mod negativ, să ni le transmită.

Învățăm, din acest pasaj evanghelic, că noi suntem chemați, ca și orbul din naștere, să susținem adevărul, să vorbim în numele adevărului, chiar cu prețul de a fi calomniați, desființați ca persoane publice sau particulare. Așa a procedat acest orb – inteligent și convins -, pentru că era martorul unei trăiri pe care nu avea cum să o conteste cineva, așa cum nu ne poate contesta nimeni trăirile pe care noi le avem. Oricât ar vrea cineva să le dea o altă conotație sau semnificație, sunt ale noastre.

Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a descris practica de a pune „etichete” asupra oamenilor, fără măcar să ne străduim să-i cunoaștem personal, îndemnând la multă înțelepciune și reticență în a primi „de-a gata” manipulările din jur:

Armonia și înțelegerea dintre doi oameni presupune, în primul rând, deschiderea de a-l asculta pe celălalt, în ceea ce el trăiește și este martor, modul cum gândește și cum se raportează la viața aceasta – chiar dacă e posibil să fie eronat. Măcar să-l ascultăm și să nu-l tratăm cu prejudecăți, cu etichete pe care deja le-am pus.

Cărturarii și fariseii puneau etichete – „e păcătos Iisus, nu e de la Dumnezeu, nici măcar nu e ca Moise – Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar Acesta e un om păcătos”.

Din păcate, în lumea de astăzi, contează mai mult eticheta pe care o are cineva. E suficient să se vorbească negativ despre cineva, să i se pună o etichetă, că pe noi nu ne mai interesează cum gândește acela, care este structura lui, ce mentalitate are, cum se raportează la viață.

Ne este suficient să citim eticheta – e ca și cum ne-am duce într-un magazin, și produsul pe care îl vom cumpăra poate să fie expirat, dar eticheta ne poate induce în eroare – arată bine, nu ne dă niciun indiciu că acel produs alimentar este stricat.

Câți dintre cei pe care i-am întâlnit și cu care interacționăm sunt rezervați la o etichetă negativă care se pune pe personalitatea unui om – să aibă o anumită reticență, și să trateze cu ezitare acea etichetă negativă? Sunt foarte puțini cei care fac efortul de a nu da crezare acestor etichete care se pun cu foarte multă ușurință.

Dumnezeu nu ne-a făcut magazioneri, să punem etichete pe oameni. Noi suntem specialiști în a pune etichete, și îi clasificăm pe oameni după mintea noastră, după prejudecăți, după răutatea și conștiința noastră pervertită.

De cele mai multe ori, „etichetele” se pun din invidie și multă răutate. Chiar dacă conștiința ne spune că omul acela, pe care noi ne-am propus să-l denigrăm, este un om bun, nu ne oprim, nu ne punem niciun fel de stavilă, pentru că ne conduce invidia, și este greu să ne oprim din a denigra pe cineva.

Orbul din pasajul evanghelic este un caz fericit – a reușit să-și susțină adevărul, să vorbească deschis, inteligent și să le dea un răspuns impecabil celor care erau deștepți. Orbul era un cerșetor, un om simplu care, pentru că nu vedea, trăia din ceea ce îi dădea câte cineva, din milă.

Când suntem convinși de adevăr, suntem în Dumnezeu, avem o înțelepciune care face față oricui vrea să pervertească și să distorsioneze adevărul.

Fiți foarte reticenți când vedeți că cineva pune, cu foarte multă ușurință, „etichete”! Întâi analizați omul care pune „etichete”, și apoi să vă gândiți dacă acea „etichetă” negativă are vreo corespondență cu structura sufletului și cu modul cum gândește cel căruia i s-a aplicat. Veți avea foarte mult de câștigat! Nu veți pierde, pentru că vă va ajuta să nu fiți oameni răi și să nu picați în capcana celui care vrea să vă manipuleze, distorsionând și murdărind realitatea.

Întotdeauna căutați să cunoașteți omul, chiar și atunci când auziți lucruri pozitive, bune și frumoase. Întâi să te dumirești tu, ca om, de întâlnirea pe care o ai și, în urma acesteia, să tragi o concluzie – poate să fie eronată, dar e a ta.

La finalul slujbei, în semn de apreciere a eforului pastoral și edilitar de până în prezent, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom pe părintele paroh Rareș Bădărău. De asemenea, Preasfinția Sa a oferit distincții de vrednicie celor care au sprijinit lucrările derulate în cadrul lăcașului de cult.

Sursa: episcopiahusilor.ro