Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele secretar eparhial Sofian Gaman.

Răspunsurile liturgice au fost date de corala Catedralei Episcopale din Huși, dirijată de doamna Elisabeta Irimiea.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a arătat care sunt asemănările dintre minunea înmulțirii pâinilor și Sfânta Împărtășanie. Preasfinția Sa a relatat un fragment din Legenda Marelui Inchizitor, arătând diferența de importanță pe care o dau oamenii hranei materiale în detrimentul celei spirituale:

«Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline» (Matei 14, 19-20)

În celebrul roman „Fraţii Karamazov” al lui Dostoievski, găsim „Legenda Marelui Inchizitor”. Ivan Karamazov, o fire sceptică, care avea tendinţa  de a supune totul sub lupa disecărilor raţionale, își imaginează o întâlnire pe care a avut-o Domnul Hristos, în secolul al XV-lea, în Spania, cu Marele Inchizitor - un cardinal.

Această întâlnire imaginară, între Hristos și Marele Inchizitor, îi este povestită lui Aleoșa – personajul din acest roman, preocupat de o viaţă duhovnicească și cu căutări profunde din punct de vedere spiritual.

Întreaga Legendă pivotează în jurul interpretării proprii a Marelui Inchizitor pe marginea ispitirilor Mântuitorului din pustiul Carantaniei.

În dialogul său, Inchizitorul – care, din start, I-a spus lui Hristos că nu mai poate să adauge absolut nimic, căci ceea ce El a spus este consemnat în Evanghelii, și nu mai are dreptul să vorbească – Îi spune lui Hristos, aproape reproșându-I, o constatare: „credincioșii Tăi nu pun același preţ pe Pâinea cea cerească, pe care Tu ai făgăduit-o, așa cum se raportează la pâinea pământească. Pentru ei, este esenţială hrana aceasta, pământească, nu Pâinea cerească (Euharistia). Şi, era bine ca cel rău (diavolul) să fie martorul împlinirii dorinţei sale, de a transforma pietrele din pustiu în pâini. În felul acesta – își imaginează Marele Inchizitor –, dacă oamenilor le vei da pâine (le vei da de mâncare), Tu le vei smulge libertatea. Pentru că omul este în stare să renunţe la orice, când este vorba de mâncare. De fapt, în lumea aceasta nu există criminali, nu există ucigași, păcătoși, ci doar flămânzi – cei care ar fi oricând în stare să-și vândă libertatea, ca să mănânce o bucată de pâine, ar face orice pentru a agonisi cele materiale, în detrimentul celor spirituale”.

Marele Inchizitor din romanul lui Dostoievski s-ar putea să aibă dreptate. Însuși Hristos, când le-a vorbit contemporanilor Săi despre Pâinea care S-a coborât din cer, a fost discreditat și persiflat de trei ori. Pentru evrei, faptul că Hristos le-a spus că El este Pâinea care S-a coborât din cer, constituia o neseriozitate și un mare neadevăr. Ca dovadă, la o asemenea afirmaţie a Domnului Hristos, evreii au replicat, spunând: „Nu cumva Acesta este fiul teslarului (tâmplarului) din Galileea? Noi îl știm și pe Iosif, tatăl Lui, și pe mama Lui. Cum are El această cutezanţă, de a spune că El este Pâinea care S-a coborât din cer?”.

Al doilea moment, tot din partea evreilor, a fost atunci când, la fel, I-au dat o replică lui Hristos, spunându-I: „Este imposibil ca Tu să ne dai Trupul Tău spre mâncare și Sângele Tău spre băutură. Nu se poate așa ceva! N-am mai auzit până acum ca cineva să-și dea propriul trup și sânge spre mâncare și băutură”.

Al treilea moment în care Hristos a fost discreditat a venit din partea ucenicilor, când ei înșiși au mărturisit, în sinea lor, și au și verbalizat acest lucru: „Greu este cuvântul acesta!” – cel legat de Pâinea care S-a coborât din cer (despre Sfânta Euharistie). Hristos, când aude această mărturisire a ucenicilor, îi întreabă: „Cine se smintește de cuvântul acesta?”. Deducem că Hristos, cunoscătorul inimilor, a văzut că ucenicii înșiși s-au smintit atunci când L-au auzit vorbindu-le despre Sfânta Împărtășanie.

Pasajul evanghelic ne vorbește despre importanţa faptului că noi ne hrănim și suntem vii când primim Pâinea din mâinile lui Dumnezeu.

În minunea înmulţirii pâinilor găsim toate elementele euharistice. Hristos, când a primit pâinile și cei doi pești, a privit la cer (S-a rugat), le-a binecuvântat, frângându-le, ca, mai apoi, să le distribuie, prin ucenicii Săi, mulţimilor de oameni care erau înfometaţi.

În contrast cu cele pe care le spunea Marele Inchizitor, în legenda cu același nume – că, dacă omul primește pâinea materială, în felul acesta îi poţi fura libertatea –, Hristos, Cel care este Libertatea absolută și Adevărul absolut, ne conferă libertatea și adevărul existenţei noastre.

Noi, ori de câte ori primim Trupul și Sângele lui Hristos, căpătăm viaţă și devenim oameni liberi, părtași la adevăr. Este greu să înţelegem acest lucru. Ne este mult mai ușor – așa cum se spune în această legendă – să punem preţ pe mâncarea pământească, decât pe cea cerească.

Cea mai mare opoziţie a celor care sunt credincioși intervine în momentul în care se vorbește despre importanţa împărtășirii cu Trupul și Sângele lui Hristos, cât mai conștient și cu cât mai multă ardoare.

Ar trebui să ajungem să simţim nevoia să ne hrănim cu Dumnezeu atât de mult ca atunci când ne este sete, și cerem, la modul imperios, apă, sau când ne este foame și suntem flămânzi, și am fi în stare să mâncăm orice găsim în cale. Așa ar trebui să se instaleze în noi setea de Hristos (de a bea Sângele Lui) și foamea spirituală (de a ne hrăni cu Trupul Lui).

Nu reușim să avem o asemenea trăire pentru că nu conștientizăm că, stând departe de Hristos euharistic, noi nu suntem oameni liberi, nici în adevăr, ci trăim doar în minciună, în iluzie, afundaţi în cele care sunt efemere.

Ierarhul Hușilor a amintit de mana pe care Dumnezeu le-a oferit-o evreilor în pustie, simbol al Euharistiei:

Menţiunea faptului că Hristos a înmulţit cele cinci pâini și cei doi pești în pustiu nu este una întâmplătoare. Pustiul este simbolul lipsei totale de mâncare – nici măcar apă de băut nu se găsește, darămite o brumă de mâncare. Prin urmare, pustiul este simbolul faptului că omul depinde în mod direct de Dumnezeu – așa cum s-a întâmplat cu evreii.

Evreii, în călătoria lor spre Pământul Făgăduinţei (Ţara Canaanului), au cârtit, la un moment dat, împotriva lui Moise și a lui Aaron, și le-au reproșat, spunându-le: „Mai bine ne lăsai în Egipt, să stăm așezaţi lângă căldările de carne și de grăsimi, decât să ne chinuim în acest pustiu și să murim de foame”. Cu alte cuvinte, ei ar fi preferat să fie în continuare robi, să fie privaţi de libertatea lor, dar să aibă mâncare – nu aveau nevoie de libertate.

În călătoria lor, în pofida asprimii acesteia și a rigorilor pe care le presupune orice pelerinaj, erau liberi, descătușaţi – nu mai era nevoie să presteze o muncă fizică, care să-i chinuie și să-i extenueze din punct de vedere biologic.

Dumnezeu, în nobleţea Sa desăvârșită, nu-i pedepsește, ci le face o minune, spunându-le: „Voi seara veţi mânca carne de prepeliţă, și dimineaţa mană din cer”. Cuvântul „mană”, tradus din limba ebraică („man-hu”), înseamnă „ce este aceasta?” – nimeni nu știa ce este mana.

Unii au încercat să dea o explicaţie, spunând că era un fel de plantă – tamarisc. Dar, conform regulilor de interpretare contextuală biblică, nu reiese că ar fi fost o plantă, ci era o pâine miraculoasă, venită din cer – „pâinea îngerilor”, cum o numește înteleptul Solomon.

Dumnezeu a făcut această minune și le-a pus o singură condiţie, să culeagă doar în aceeași zi, pentru că mana se strica, nu ţinea de pe o zi pe alta - dovadă că nu era o plantă, ci era ceva miraculos, din cer.

La această mană face referire și Domnul Hristos, în cuvântarea Sa euharistică, din capitolul 6 al Evangheliei de la Ioan – „Cum părinţii voștri au mâncat mană în pustie, și voi, acum, sunteţi chemaţi să mâncaţi Pâinea cea din cer”.

În Evanghelia după Ioan, Discursul euharistic este plasat aproape imediat după minunea înmulţirii pâinilor, și elementele sunt atât de similare între mana pe care au primit-o evreii în pustie  și pâinile și peștii. În pustie, pentru evrei, era o anumită rânduială, căreia trebuiau să se supună și de care să ţină cont, cu maximă stricteţe. La fel și în pustiul în care au fost înmulţite pâinile, Hristos a așezat mulţimile într-o anumită rânduială, nu erau de-a valma, nu s-au năpustit asupra acelor pâini care se înmulţeau în momentul în care erau distribuite (și peștii, la fel).

Lui Hristos I s-a făcut milă de cei cărora le era foame, așa cum se spune în Evanghelie – „Îmi este milă de această mulţime, că este spre seară” – la evrei, masa principală era în jurul orei 17.00. Deducem că era destul de târziu.

Mâinile celor cinci mii de oameni care erau acolo (în afară de copii și femei) s-au transformat într-un fel de masă, ca un căuș, din care nu cădeau fărâmiturile – toate au fost strânse, și s-au adunat 12 coșuri. De la cinci pâini și doi pești s-au strâns mai multe rămășiţe decât materia primă. (7 este cifra desăvârșirii în Sfânta Scriptură; 7 sunt Darurile Duhului Sfânt).

Părintele Episcop Ignatie a insistat asupra conștientizării importanței împărtășirii dese și cu pregătire:

Când omul Îl primește în Sfânta Împărtășanie, Dumnezeu îl desăvârșește și îi dă putere și pentru cele care ţin de lumea aceasta, de care trebuie să avem foarte mare grijă.

Marele Inchizitor, din legenda lui Dostoievski, este posibil să aibă dreptate – lucru cu care s-a confruntat și Domnul Hristos, în cuvântarea Sa euharistică.

Cele mai mari împotriviri, contradicţii și discuţii sunt legate de Împărtășanie, nu de altceva. De ce? Pentru că acolo este Hristos, și El Însuși spune: „Eu sunt o piatră de poticneală pentru mulţi, care nu înţeleg lucrurile în profunzimea lor spirituală”. Pe noi ar trebui să ne încredinţeze cuvântul lui Hristos, care ne spune că „cel care se hrănește cu Trupul Lui și bea Sângele Lui are viaţă” – în Evanghelia de la Ioan nu spune „viaţă veșnică”.

Dacă vrem să avem viaţă, să ne împărtășim, cât mai conștient și cât mai des, cu Trupul și Sângele Lui.

Trupul și Sângele lui Hristos ne ajută să fim oameni liberi, să ne desprindem din corsetul păcatelor, din jugul la care tragem cu toţii. Ne place păcatul, îi simţim „dulceaţa”, gustăm din el, și am vrea să-l avem. După ce gustăm, simţim cât de amar este și că nu mai suntem liberi, ci suntem năpădiţi de mustrările de conștiinţă. Atunci avem certitudinea interioară că libertatea ne-a fost furată de păcatul pe care l-am săvârșit.

Hristos, Pâinea cea cerească, să trezească în noi foamea și setea după El – să simţim aproape că ne ard buzele sufletului, încât să dorim să ne împărtășim.